distinctiv definitie

13 definiții pentru distinctiv

distinctív, ~ă a [At: HELIADE, O. II, 68 / V: ~ntív, (îvr) dins~ / Pl: ~i, ~e / E: fr distinctif] 1 Care caracterizează în mod exclusiv Si: caracteristic, distinct (1). 2 Prin care un lucru se deosebește de altul. 3 Care servește pentru recunoaștere.
DISTINCTÍV, -Ă, distinctivi, -e, adj. Care caracterizează un lucru în mod exclusiv; prin care un lucru se distinge, diferă de altul; care servește pentru recunoaștere; caracteristic. – Din fr. distinctif.
DISTINCTÍV, -Ă, distinctivi, -e, adj. Care caracterizează un lucru în mod exclusiv; prin care un lucru se distinge, diferă de altul; care servește pentru recunoaștere; caracteristic. – Din fr. distinctif.
DISTINCTÍV, -Ă, distinctivi, -e, adj. Care caracterizează un lucru în chip exclusiv, prin care un lucru se distinge, se deosebește, diferă de altul; care servește pentru recunoaștere; caracteristic. Note distinctive.
distinctív (-tinc-tiv) adj. m., pl. distinctívi; f. distinctívă, pl. distinctíve
distinctív adj. m. (sil. -tinc-), pl. distinctívi; f. sg. distinctívă, pl. distinctíve
DISTINCTÍV adj. v. caracteristic.
DISTINCTÍV, -Ă adj. Care distinge. ♦ Deosebitor, caracteristic. [< fr. distinctif].
DISTINCTÍV, -Ă adj. care distinge; caracteristic. (< fr. distinctif)
DISTINCTÍV ~ă (~i, ~e) (despre semne, trăsături) Care distinge; caracteristic; tipic; propriu; specific. /<fr. distinctif
distinctiv a. ce servă a distinge: semn distinctiv.
* distinctív, -ă adj. (d. disting; fr. distinctif). Care servește la distincțiune: semn distinctiv.
DISTINCTIV adj. caracteristic, definitoriu, distinct, dominant, particular, propriu, specific, tipic, (înv.) însușit. (Notă, trăsătură ~.)

distinctiv dex

Intrare: distinctiv
distinctiv adjectiv
  • silabisire: -tinc-