discúrs sn [At: VĂCĂRESCUL, IST. 247 / V: (înv) ~córs / Pl: ~uri, (înv) ~e / E: fr discours, lat discursus] 1 Specie a genului oratoric, constând dintr-o expunere făcută în fața unui auditoriu pe o temă politică, morală etc. Si: cuvântare. 2 Tratare în scris a unui subiect de natură științifică, literară etc. 3 (Lin) Realizare concretă, scrisă sau orală, a limbii considerată ca sistem abstract. 4 (Lin) Enunț superior ca întindere a frazei. 5 Ansamblul manifestărilor verbale, orale sau scrise, considerate semnificative pentru o ideologie, pentru o mentalitate, pentru un domeniu. 6 Conversație. 7 (Fam) Predică.

DISCÚRS, discursuri, s. n. Specie a genului oratoric, constând dintr-o expunere făcută în fața unui auditoriu pe o temă politică, morală etc.; cuvântare. ♦ (Înv.) Tratare în scris a unui subiect de natură științifică sau literară. – Din fr. discours, lat. discursus.

DISCÚRS, discursuri, s. n. Expunere făcută în fața unei adunări; cuvântare. ♦ (Franțuzism înv.) Tratare în scris a unui subiect de natură științifică sau literară. – Din fr. discours, lat. discursus.

DISCÚRS, discursuri, s. n. Expunere în fața unei adunări a unui subiect (mai adesea de natură politică); cuvîntare. V. conferință. Un ofițer... se plimba nervos, grăind singur, pregătind un discurs. CAMILAR, N. I 372. Și, pe loc, un discurs... fu gata. M. I. CARAGIALE, C. 116. Discursuri, de-altă parte, turnatu-s-au mai multe, Și pare c-o să fie și lume să le-asculte. MACEDONSKI, O. I 42. ♦ (Franțuzism învechit) Tratare în scris a unui subiect de natură științifică sau literară. V. compoziție, studiu. Le citește un lung discurs istoric moral. CARAGIALE, O. III 256. A scris un discurs despre urmele «Elenismului în Romînia». ODOBESCU, S. II 412.

discúrs s. n., pl. discúrsuri

discúrs s. n., pl. discúrsuri

DISCÚRS s. 1. alocuțiune, cuvânt, cuvântare, (englezism) speech, (pop.) vorbă, vorbire, (înv.) voroavă, (fam. și ir.) logos. (În ~ul său a arătat că...) 2. discurs funebru = orație funebră, (înv.) propovedanie.

DISCÚRS s.n. Expunere publică asupra unui subiect (de natură politică); cuvântare. [Cf. lat. discursus, fr. discours].

DISCÚRS s. n. 1. expunere oratorică în fața unui auditoriu pe o temă politică, morală etc.; cuvântare. 2. expresie verbală a gândirii; cuvântare. 3. disertație, tratare a unui subiect de natură științifică sau literară; expozeu, tratat. (< fr. discours, lat. discursus)

DISCÚRS ~uri n. Expunere oratorică (mai ales politică), făcută în fața unui public; cuvântare. /<fr. discours, lat. discursus

discurs n. cuvântare, compozițiune oratorică ale cării părți sunt dispuse cu metodă: discurs de advocat.

* discúrs n., pl. urĭ (lat. discursus. V. concurs). Cuvîntare rînduită metodic: discurs inaugural. V. conferență.

DISCURS s. 1. alocuțiune cuvînt, cuvîntare, (pop.) vorbă, vorbire, (înv.) voroavă, (fam. și ir.) logos. (În ~ său a arătat că...) 2. discurs funebru = orație funebră, (înv.) propovedanie.

DISCÚRS s. n. (cf. fr. discours): text care formează o unitate destul de completă, caracterizat printr-o puternică coeziune; se limitează la enunțurile succesive ale unui singur vorbitor, care reprezintă un mesaj.