DIHOCÁ, dihóc, vb. I. Tranz. (Regional) A bate zdravăn, a sfîșia, a frînge; a zdrobi; p. ext. a ucide, a omorî. Nu-i nimica, răspunse Pepelea; ia, am aflat un țap rozînd pe prispă și l-am dihocat și eu, și l-am azvîrlit în heleșteu. SBIERA, P. 5. Să se care îndata-mare din curte, că de nu, ea-i va dihoca și i-a amuța cu cînii. id. ib. 114. Am vrut să-l omor, dar el, cu lacrimi în ochi, s-o rugat să nu-l dihoc. ȘEZ. VI 11. ◊ Refl. Fig. Ilinca... plîngea de i se dihoca inima. VLAHUȚĂ, N. 12.

DIHOCÁT, -Ă, dihocați, -te, adj. (Regional) Sfîșiat, rupt. Iordache Păun șterse mai întîi scîndura cu batista. Nu se lăți prăvălat pe spătar ca tovarășul hirsut și cu straiele dihocate. El stătu drept și corect, pe margine. C. PETRESCU, O. P. II 305. ♦ Fig. Sleit de puteri; istovit. Odaia aiasta în care-și odihnesc trupu dihocat de muncă. La TDRG.

dihocá (a ~) (rar) vb., ind. prez. 3 dihoácă

dihocá vb., ind. prez. 3 sg. și pl. dihoácă

dehocà (dibocà) v. Mold. 1. a tăia carne, varză, etc.; 2. fig. a sfâșia: i se dihoca inima; 3. a istovi, a stoarce de puteri: trupul dehocat de muncă. [Origină necunoscută].

dihocà v. V. dehocà.

devóc (vest) și dehóc, dihóc (est), a -á v. tr. (lat. *devocare = *vocare îld. vacare, a fi deșert, cu înț. luĭ vacuare, a evacua. v. desfac 2. Cp. cu vulpe-hulpe). Fam. Sfîrtic, sfîșiĭ de tot, prăpădesc, nimicesc: lupiĭ eraŭ să-mĭ dihoace vita, plînge de i se dihoacă inima. V. refl. Mă dăhulez, mă extenuez muncind. Mă dezbin (vorbind de vite cînd alunecă pe gheață). – În Ml. a se dăvoca, a se desfunda pămîntu de multă apă.

dihóc v. tr. devoc.