DESTÚL², -Ă, destui, -le, adj. 1. Care este în cantitate suficientă, atît cît trebuie; de ajuns, suficient. Nu înțelegi că n-are ce căuta aici [aparatul de radio]? Sîntem destule voci și fără el. SEBASTIAN, T. 77. Banii, cîți îi căpăta pentru lucru, îi erau numai buni și nu chiar destui pentru vinars. RETEGANUL, P. IV 8. Tata n-are destulă oștire să te scape? ISPIRESCU, L. 51. 2. În cantitate sau în număr mare; mare, mult. Voluntari s-au găsit destui. CAMILAR, N. I 246. În această cetate se găsesc și oameni de treabă, pe lîngă destui șmecheri. SADOVEANU, D. P. 153. Un singur gest de pamfletar... mi-a adus destulă neplăcere. GALACTION, O. I 12. Am pictat și eu destule naturi moarte. CAMIL PETRESCU, T. II 69. ◊ (Substantivat, n.) Împărăteasa avea să sufere destule, atît durerile de naștere... cît și clevetelile ce auzea că merg în urechile împăratului. RETEGANUL, P. II 28. ♦ Mai mult de cît trebuie, de cît este necesar. Sînt destule-atîte chinuri! ALECSANDRI, P. A. 88. Urechi să fie, că spate destule. ◊ (Exclamativ; verbul nu e exprimat) Destulă vorbă!