déget n., pl. e (lat. dĭgĭtus, rudă cu vgr. dáktulos și germ. zehe [la picĭor]; it. dito, pv. det, fr. doigt, sp. pg. dedo). Fie-care din cele cincĭ extremitățĭ ale mîniĭ și picĭorului la om (la animale pot fi maĭ puține). O veche măsură de lungime cît a 12-a parte dintr’un picĭor saŭ a 10-a parte dintr’o palmă (V. mînă). Fig. A fi arătat cu degetu, a fi compromis. A pune degetu pe ceva, a ghici, a descoperi leacu. A-țĭ mușca degetele, a te căĭ amar. a fi la doŭă degete de peire, a fi foarte aproape de peire. Degetu luĭ Dumnezeŭ, voință divină. A merge în vîrfu degetelor saŭ în vîrfu picĭoarelor, a merge încet ca să nu te simtă nimenea. A se număra pe degete, a fi foarte puținĭ. A-țĭ scăpa pintre degete (ca peștele), a-țĭ scăpa cînd era prins de-a binele saŭ aproape de a fi prins. A ști o știință pe degete, a o ști perfect. A juca pe cineva pe degete, a-l face să facă ce vreĭ tu. A te ascunde după deget, a cerca în zadar să te ascunzĭ neavînd după ce. A nu pune pe cineva nicĭ la degetu cel mic, a-ĭ desconsidera puterea. A încerca marea cu degetu, a încerca imposibilu. Gol ca degetu (saŭ gol deget), gol pușcă, foarte răŭ îmbrăcat, calic. – În sud, pop. deșt.