DESPUIÉRE, despuieri, s. f. (Neobișnuit la pl.) Acțiunea de a (se) despuia. 1. Prădare, jefuire. (Atestat în forma despoiere) Ispitele sînt... despoierea și mișălia, minciuna și lăcomia, zgîrcenia și împilarea domnilor și a boierilor. RUSSO, O. 41. ♦ (Concretizat, la pl., neobișnuit) Pradă de război. (Cu pronunțare regională) Mai încolo pe ziduri, stau rînduite, peste un zăblău (= pătură) vărgat, arme de tot felul, coifuri, zale de fier, tuiuri, iatagane trunchiete și dispuieri luate de pe la dușmanii învinși. ODOBESCU, S. A. 85. 2. Dezbrăcare (pînă la piele). 3. Extragere amănunțită (dintr-o carte, un dosar, un document, un manuscris) a tot ce prezintă interes pentru o anumită chestiune. 4. (În expr.) Despuierea scrutinului = deschiderea urnelor și numărarea voturilor. Consiliile electorale ale circumscripțiilor și ale birourilor de vot au procedat la despuierea scrutinului. SCÎNTEIA, 1947, nr. 747. – Variantă: despoiére (VLAHUȚĂ, O. A. 222) s. f.