DEÓCHI s. n. 1. (Și în forma regională diochi) Putere magică, pe care superstițioșii o atribuie unor oameni, de a îmbolnăvi pe cei asupra cărora își fixează privirea (cu mirare,çu admirație sau cu intenția de a face rău). Mă doare capul. Băiatul cu prăjitura... Ce ochi!... Oare să fi existînd deochiul? CARAGIALE, O. II 13. Abie zis-au, și pe loc, Ca un fulger viu de foc, Crunt diochiul au ajuns Pe copii și i-au străpuns! ALECSANDRI, P. II 184. 2. Efectul privirii care deoache, boala, răul pricinuit de ea. Tușa Uța o scuipă, ca s-o apere de deochi. SADOVEANU, M. C. 78. Să depărteze descînticul sau diochiul. ODOBESCU, S. I 198. De diochi, de soarte rele Și de șerpi te-oi descînta. ALECSANDRI, P. A. 38. ◊ Expr. De-a deochiul = cu admirație. Eu nu știu de ce privea... Pătru așa de-a deochiul la ea. SLAVICI, la TDRG. (Azi mai ales în glumă) Să nu(-i) fie (cuiva) de deochi! formulă pe care o rostește cel superstițios pentru a feri de efectul rău al privirii sale pe cel pe care îl admiră. Ia uitați-vă la dînsa ce ochi are, să nu fie de deochi! IBRĂILEANU, A. 148. Dulci-s ochii umbrei tale – nu le fie de diochi! EMINESCU, O. I 80. – Variantă: dióchi s. n.