denota vt [At: RUSSO, S. 191 / Pzi: p 3 ~ótă / E: fr dénoter, lat denoto, -are] 1 A dovedi. 2 A indica. 3 A exprima un anumit sens.

DENOTÁ, pers. 3 denótă, vb. I. Tranz. 1. A dovedi (2), a arăta, a indica. 2. A exprima un anumit sens. – Din fr. dénoter, lat. denotare.

DENOTÁ, pers. 3 denótă, vb. I. Tranz. 1. A dovedi (2), a vădi, a indica. 2. A exprima un anumit sens. – Din fr. dénoter, lat. denotare.

DENOTÁ, pers. 3 denótă, vb. I. Tranz. A dovedi, a vădi, a indica. Opera ce ne-a lăsat-o nu denotă nici un moment de ezitare. CARAGIALE, O. III 236. De nu s-ar deosebi... sobrietatea de linii a artelor antice și oarecare imperfecțiuni de forme, care denotă o epocă de scădere, s-ar putea crede că acest episod a fost schițat de penelul energic al lui Rubens. ODOBESCU, S. III 124. Poezia poporală se mai deosebește și prin o cunoștință psihologică, care denotă spiritul observator al poporului. RUSSO, S. 191. – Prez. ind. și: (învechit) denotează (ODOBESCU, S. I 362).

denotá (a ~) vb., ind. prez. 3 denótă

denotá vb., ind. prez. 3 sg. și pl. denótă; conj. prez. 3 sg. și pl. denóte

DENOTÁ vb. a arăta, a atesta, a indica, a releva, a trăda, a vădi. (Proiectul întocmit ~ competența autorului lui.)

DENOTÁ vb. I. tr. A vădi, a arăta; a marca, a indica. [P.i. 3,6 -tă. / < fr. dénoter, it., lat. denotare].

DENOTÁ vb. tr. a vădi, a arăta; a indica; a exprima un anumit sens. (< fr. dénoter, lat. denotare)

A DENOTÁ pers. 3 denótă tranz. 1) A arăta printr-o trăsătură caracteristică. 2) A exprima un sens, o semnificație. /<fr. dénoter, lat. denotare

denotà v. a desemna, a arăta.

DENOTA vb. a arăta, a atesta, a indica, a releva, a trăda, a vădi. (Proiectul întocmit ~ competența autorului lui.)

DENOTÁRE s. f. (< denotá, cf. fr. dénoter): v. denotáție.