decénță sf [At: ASACHI, I. 252/23 / V: (înv) deténție / Pl: ~țe / E: fr décence, lat decentia] 1 Respect al bunelor moravuri Si: bună-cuviință. 2 Pudoare. 3 Lipsă de pretenții Vz modestie.

DECÉNȚĂ s. f. Respect pentru bunele moravuri, bună-cuviință; pudoare. – Din fr. décence, lat. decentia.^[1]

DECÉNȚĂ s. f. Respect al bunelor moravuri, bună-cuviință; pudoare. – Din fr. décence, lat. decentia.^[1]

DECÉNȚĂ s. f. Bună-cuviință, respect al bunelor moravuri; pudoare. Salonul din anul acesta dovedește că pictura romînă a intrat într-o fază nouă, o fază pe care ați putea-o numi faza decenței. CARAGIALE, O. III 253.

decénță s. f., g.-d. art. decénței

decénță s. f., g.-d. art. decénței

DECÉNȚĂ s. 1. v. politețe. 2. v. bună-cuviință.

Decență ≠ indecență

DECÉNȚĂ s.f. Bună-cuviință; pudoare. [Cf. fr. décence, lat. decentia].

DECÉNȚĂ s. f. respect pentru bunele moravuri; bună-cuviință; pudoare. (< fr. décence, lat. decentia)

DECÉNȚĂ f. 1) Atitudine de respectare a regulilor de bună purtare, a conveniențelor și a moralei; bună-cuviință. 2) Comportare care vădește o asemenea atitudine. [G.-D. decenței] /<fr. décence, lat. decentia

decență f. bunacuviință.

*decénță f., pl. e (lat. decentia). Onestitate exterioară, cuviință.

DECENȚĂ s. 1. cuviință, politețe, respect, (livr.) reverență, urbanitate, (livr. fig.) urbanism. (Atitudine plină de ~.) 2. jenă, manieră, pudoare, rușine, sfială, bună-cuviință, (rar) pudicitate, (latinism rar) pudiciție. (Nu are nici un pic de ~.)