DAR¹ adv. (Învechit, exprimînd o aprobare) Da, așa. Auzit-ați ce-am spus eu? – Dar, mămucă, ziseră iezii. CREANGĂ, P. 20. El ți-a dat scrisoarea? – Dar; l-am întîlnit la poartă. ALECSANDRI, T. 304. Ne cunoaștem de douăzeci de ani... Dar, dar, douăzeci de ani, dacă nu mai mult. NEGRUZZI, S. III 59. ◊ Expr. Păi dar = cum altfel? Ai vorbit cu el? – Păi dar?! ♦ (Ca particulă de întărire, în propoziții afirmative) Firește, negreșit, desigur. Cunoști pe domnul Leonaș, care-o ținut moșia de alăturea? – Îl cunosc dar. ALECSANDRI, T. 216.