dâmbușór sn [At: V. ROM. noiembrie, 1953, 155 / Pl: ~oare / E: dâmb + -ușor] 1-6 (Șhp) Dâmbuleț (1-6).

DÂMBUȘÓR, dâmbușoare, s. n. Dâmbuleț. – Dâmb + suf. -ușor.

DÂMBUȘÓR, dâmbușoare, s. n. Dâmbuleț. – Dâmb + suf. -ușor.

DÎMBUȘÓR, dîmbușoare, s. n. Dîmbuleț. Se aruncau în cea dintîi scobitură de teren, după un dîmbușor sau pe loc întins și trăgeau. V. ROM. noiembrie 1953, 155. Soldații se mutau din gropile frontului pe dîmburi și pe dîmbușoare. CAMILAR, N. I 370.

dâmbușór s. n., pl. dâmbușoáre

dâmbușór s. n., pl. dâmbușoáre

DÂMBUȘÓR s. (GEOGR.) dâmbuleț.

DÎMBUȘOR s. (GEOGR.) dîmbuleț.