căpșúnă f., pl. ĭ¹ și e, în est și căpușună, pl. ĭ¹ și e (augm. d. căpușă orĭ d. lat. capĭtium, glugă care acoperea și peptu, de unde și it. cavezzone, sp. cabezon, căpăstru. Căpușună însemna la’nceput „căpățînă”, pin aluz. la mărimea căpșunelor față de fragĭ. V. căpăstru. Cp. cu mincĭună, pășune). Fructu căpșunuluĭ, un fel de fragă maĭ mare. A mînca frunzele în doru căpșunelor, a te mulțămi cu maĭ puțin în lipsa lucruluĭ dorit.^[1]