cắcĭ, vechĭ cắce. ĭar azĭ, în vorbă, că conj. (lat. quod quĭd). Arată: 1) cauza: Nu te amesteca în tărîță, că te mănîncă porciĭ (Prov.). 2) L. V. = „fiind-că, pentru că”: nu căcĭ nu vrea, ci căcĭ nu poate. Și pentru căcĭ, cum se aude și azĭ. 3) L. V. = că (relativ): fură pîrîțĭ căce sînt creștinĭ (Dos.). Numaĭ căcĭ, numaĭ că, afară de faptu că. 4) Adv. „De ce”: Căce (saŭ că ce?) ațĭ îngropat? (Dos.). Pentru căcĭ, de ce? – Azĭ (exclamativ) = „ah, cum”: Of, căcĭ nu maĭ tace, căcĭ n’am banĭ! (Munt.).