COÁSE, cos, vb. III. Tranz. 1. A fixa, a prinde părțile unei haine, un petic, un nasture etc., trecînd un fir de ață prin stofă cu ajutorul unui ac. Cos un nasture la haină. ▭ Și cînd are ac și ață, coasă-ai dracului cojocul. COȘBUC, P. II 130. Măndița să deie seamă, Ea nu i-a cusut năframă. ȘEZ. I 47. (Poetic) Floricica, plecată subt lumina lămpii, pe o catifea vișinie, își cosea pe dînsa gîndurile cu fire de aur. HOGAȘ, M. N. 48. ◊ Expr. A coase petic de (sau la) petic = a fi strîngător, zgîrcit. Cusut cu ață albă v. ață. 2. A broda. Petrea... au găsit-o cosind la gherghef... SBIERA, P. 23. Și să vezi cum coasă la gherghef, să te minunezi. ALECSANDRI, Ț. I 45. 3. A împreuna (cu un fir de mătase sau de intestin preparat anume și cu un ac special) marginile unei plăgi. 4. A fixa. Oamenii s-au grăbii să coase în cuie capacul sicriului. SADOVEANU, B. 272. 5. Fig. A cerceta în mod amănunțit, a scruta. Cînd îs mulți, ei te bagă mai puțin în samă... dar cînd îs puțini, împung și te coasă cu ochii. SADOVEANU, B. 150. – Prez. ind. pers. 3 pl.: cos și coasă.