cot n., pl. coate (lat. cúbitus și cúbitum, cot, d. cŭbare, a sta culcat; it. gómito, pv. cobde, fr. coude, sp. codo, pg. cóvado). Partea mijlocie a brațuluĭ la locu unde se îndoaĭe (corespunzînd cu genuchĭu la picĭor): mă sprijin în cot. Partea mîniciĭ care acopere cotu: haĭnă roasă în (saŭ la) coate. Cot la cot, cu coatele alăturea: mergețĭ cot la cot, hoțu a fost legat cot la cot (i s’aŭ legat coatele unu de altu). A-țĭ da coate cu cineva, a-l atinge cu cotu, fig. 1) a te înțelege pe ascuns cu el; 2) a trăi în societatea luĭ. Pl. coturĭ. Cotitură, îndoitură de rîŭ saŭ de drum: la coturĭ rîu sapă malu. Bucată de lemn orĭ de metal de măsurat stofele saŭ de calculat capacitatea butoaĭelor: Jidanu rupsese amîndoŭă coturile apărîndu-se de cînĭ. Parte încovoĭată la un burlan de fum, la o țeavă. S. m. O veche măsură de lungime, (în Țara Rom. 0m., 664, în Moldova 0m., 637, în Dobrogea 0m., 680): doĭ coțĭ de postav, postavu se vindea cu cotu (avea 8 rupĭ, și rupu 2 grefĭ).