COPILĂRÍE, (2) copilării, s. f. 1. Perioada vieții omenești de la naștere pînă la adolescență, vîrstă de copil; timpul cînd este cineva copil. «Amintiri din copilărie» de I. Creangă. ▭ Și din vara aceea de lumină și din alte zile ale altor ani, au rămas icoane limpezi de-ale copilăriei, care nu se mai șterg. SADOVEANU, O. IV 289. Din soarele copilăriei mele în ochiul tău mai licărește-o rază. GOGA, P. 26. Gardul, în copilărie, Veșnic l-am asemănat C-un nebun care-a plecat Razna pe cîmpie. COȘBUC, P. I 261. În copilăria lui se gîndea că are să vie o vreme cînd va putea face pe mă-sa fericită și mîndră de fiul ei. VLAHUȚĂ, O. A. I 89. Unde ești copilărie, Cu pădurea ta cu tot? EMINESCU, O. I 111. ◊ (Poetic) Ce mîndru-i satu-n care doarme Copilăria mea... VLAHUȚĂ, O. A. I 74. ◊ Fig. Început, epoca începuturilor. Ceea ce visau cei din copilăria lumii... eram încredințat că se păstrase în mine. SADOVEANU, N. F. 53. 2. Faptă, purtare, vorbe, apucături de copil; naivitate. îi spunea numai copilării, lucruri auzite și văzute peste zi. GALACTION, O. I 318. E o copilărie să crezi c-ai putea sta toată viața-n sălbăticia asta. VLAHUȚĂ, O. A. 434. Spune la copilării și rîde de parcă s-a sculat o ciocîrlie din somn și-și cîntă cîntecul de dimineață. CARAGIALE, O. III 106. ◊ Expr. (Despre bătrîni) A cădea (sau a da) în copilărie = a-și pierde mintea din cauza bătrîneții; a da în mintea copiilor. Moș Trifu, căzut acum în copilărie, mormăia ca de obicei încet și singur. BUJOR, S. 67.