confirmá [At: BĂLCESCU, M. V. 4 / Pzi: confírm / E: fr confirmer] 1 vt A definitiva pe cineva într-o situație. 2-3 vtr A (se) mărturisi autenticitatea, exactitatea unui lucru, a unei ipoteze, a unei afirmații etc. 4 vt (Jur) A întări hotărârea, sentința unei instanțe superioare prin aprobare. 5 vt (îbrc) A oficia ritualul confirmației (5). 6 vt (Jur) A renunța la dreptul de a cere anularea unui act juridic, căruia îi recunoaște astfel efectele juridice. 7 vt (Spt) A se încadra într-un barem.

confirmáre sf [At: (a. 1774) URICARIUL I, 172 / Pl: ~mắri / E: confirma] 1 Definitivare a cuiva într-o situație. 2 Atestare. 3 (Jur) Întărire a unei sentințe. 4 (îbre) Oficiere a ritualului confirmației (5). 5 (Jur) Renunțare la dreptul de a cere anularea unui act juridic. 6 (Spt) Încadrare într-un barem.

CONFIRMÁ, confirm, vb. I. Tranz. 1. A recunoaște și a întări exactitatea unei afirmații făcute de altcineva; a atesta, a mărturisi autenticitatea; a întări o ipoteză, o afirmație etc. 2. (Jur.) A renunța la dreptul de a cere anularea unui act juridic, căruia îi recunoaște astfel efectele juridice. ♦ A întări hotărârea, sentința unei instanțe inferioare prin aprobare. 3. A definitiva pe cineva într-o situație, într-un post. 4. (În Biserica catolică) A oficia ritualul confirmării. – Din fr. confirmer, lat. confirmare.

CONFIRMÁRE, confirmări, s. f. 1. Acțiunea de a confirma și rezultatul ei; întărire, adeverire. ♦ Declarație prin care o persoană, îndreptățită să ceară anularea unui act, îl recunoaște valabil. ♦ Aprobare a unui act sau a unei măsuri procedurale de către organul competent. 2. (În Biserica catolică) Act sacramental care desăvârșește botezul la copiii trecuți de șapte ani; confirmație. – V. confirma.

CONFIRMÁ, confirm, vb. I. Tranz. 1. A recunoaște justețea unei afirmații făcute de altcineva mai înainte; a atesta, a mărturisi autenticitatea, exactitatea unui lucru; a întări o ipoteză, o afirmație etc. 2. (Jur.) A renunța la dreptul de a cere anularea unui act juridic, căruia îi recunoaște astfel efectele juridice. ♦ A întări hotărârea, sentința unei instanțe inferioare prin aprobare. 3. A definitiva pe cineva într-o situație. 4. (În biserica catolică) A oficia ritualul confirmației. – Din fr. confirmer, lat. confirmare.

CONFIRMÁRE, confirmări, s. f. Acțiunea de a confirma și rezultatul ei; întărire, adeverire. ♦ Declarație prin care o persoană, îndreptățită să ceară anularea unui act, îl recunoaște valabil. ♦ Aprobare a unui act sau a unei măsuri procedurale de către organul competent. – V. confirma.

CONFIRMÁ, confírm, vb. I. Tranz. 1. A recunoaște justețea unei afirmații făcute mai înainte; a atesta, a mărturisi autenticitatea, exactitatea unui lucru; a întări (o ipoteză, o afirmație etc.). Puternicul răsunet produs în lumea întreagă de Festivalul [din 1953] de la București confirmă o dată mai mult că acesta a constituit» măreață sărbătoare a păcii și prieteniei tineretului din întreaga lume, că el a înregistrat un succes imens. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2757. ◊ (În sistemul juridic burghez, în opoziție cu reforma sau casa) A întări o hotărîre, o sentință a unei instanțe inferioare. Curtea supremă a confirmat hotărîrea tribunalului. 2. A întări, a definitiva pe cineva într-o situație. – Prez. ind. și: (învechit) confirmez (BĂLCESCU, O. II 10).

CONFIRMÁRE, confirmări, s. f. Acțiunea de a confirma și rezultatul ei. 1. Întărire, adeverire. Evenimentele internaționale ne aduc in fiecare zi noi confirmări ale ascuțirii contradicțiilor intre țările capitaliste. GHEORGHIU-DEJ, C. XIX 21. ♦ Întărire de către o autoritate superioară a unei dispoziții date de o autoritate inferioară. Constituția prevede că numirile și confirmările în funcțiunile publice se fac de către Prezidiul Marii Adunări Naționale. (Jur.) Declarație prin care o persoană, îndreptățită să ceară anularea unui act, îl recunoaște valabil. ♦ (Jur.) întărire a unui mandat de arestare de către organul competent. 2. Întărire, definitivare a situației unei persoane. După confirmarea primirii sale, membrul de partid primește cartea de membru. STATUT. P.M.R. 16.

confirmá (a ~) vb., ind. prez. 3 confírmă

confirmáre s. f., g.-d. art. confirmắrii; pl. confirmắri

confirmá vb., ind. prez. 1 sg. confírm, 3 sg. și pl. confírmă

confirmáre s. f., g.-d. art. confirmării; pl. confirmări

CONFIRMÁ vb. 1. a adeveri, a arăta, a atesta, a certifica, a demonstra, a dovedi, a întări, a mărturisi, a proba, a sprijini, a stabili, a susține, (livr.) a corobora, (înv. și reg.) a probălui, (înv.) a încredința, a mărturi, a probui. (Toate ~ cele spuse.) 2. v. adeveri. 3. (JUR.) a consacra, a consfinți, a întări, a ratifica, a sancționa, a valida, (înv.) a sacra. (Adunarea a ~ aceste măsuri.) 4. (JUR.) a întări, a recunoaște, a valida. (L-a ~ în funcție.)

CONFIRMÁRE s. 1. adeverire, arătare, atestare, certificare, demonstrare, demonstrație, dovedire, întărire, probare, probă, (livr.) coroborare. (~ celor arătate.) 2. (JUR.) consacrare, consfințire, întărire, ratificare, sancționare, sancțiune, validare, (înv.) sacrare. (~ a unei legi.) 3. (JUR.) întărire, recunoaștere, validare. (~ unui deputat.)

A confirma ≠ a denega, a infirma, a nega

Confirmare ≠ dezmințire, infirmare

CONFIRMÁ vb. I. tr. 1. A întări, a susține, a recunoaște autenticitatea, exactitatea unui lucru, justețea unei afirmații etc. 2. A întări, a definitiva pe cineva într-un post, într-o situație. 3. (În biserica catolică; despre episcopi) A unge cu mir. [P.i. confírm, -mez, 3,6 -mă. / < lat. conformare, cf. fr. confirmer].

CONFIRMÁRE s.f. 1. Acțiunea de a confirma; întărire, adeverire. ♦ Declarație prin care o persoană îndreptățită să ceară anularea unui act îl recunoaște ca valabil. ♦ Întărire a unui mandat de arestare de către organul competent. 2. Întărire, definitivare a situației unei persoane. [< confirma].

CONFIRMÁ vb. tr. 1. a întări, a susține, a recunoaște autenticitatea, exactitatea unui lucru, justețea unei afirmații; a adeveri. 2. (jur.) a renunța la dreptul de a cere anularea unui act juridic, recunoscându-l ca valabil. ◊ a întări prin aprobare (un mandat de arestare). 3. a definitiva pe cineva într-un post, într-o situație. 4. (la catolici; despre episcopi) a oficia ritualul confirmației. (< fr. confirmer, lat. confirmare)

A CONFIRMÁ confírm tranz. 1) (fapte, afirmații, ipoteze etc.) A susține ca fiind autentic; a adeveri; a corobora. 2) (decizii, sentințe ale unei instanțe inferioare) A susține ca fiind just. 3) (persoane) A numi definitiv (într-un post sau într-o situație); a întări; a definitiva. 4) (în biserica catolică) A unge cu mir; a supune confirmației. /<fr. confirmer, lat. confirmare

confirmá v. 1. a face mai ferm, mai statornic: a confirma o rezoluțiune; 2. a aduce probe mai puternice; 3. a proba, a sancționa, a ratifica: a confirma o lege.

*confírm, a -á v. tr. (lat. confirmare. V. firm). Fac maĭ stabil, întăresc: confirm un principiŭ. Daŭ o probă, o asigurare: a confirma un fapt pin experiență. Sancționez, ratific: a confirma o donațiune. Acord sacramentu confirmațiuniĭ (la catolicĭ și protestanțĭ).

*confirmațiúne f. (lat. confirmátio, -ónis). Acțiunea de a confirma. Unu din cele șapte mistere ale Bisericiĭ catolice p. a comunica credincioșilor grațiile Sfîntuluĭ Spirit. – Și -áție, dar ob. -áre.

CONFIRMA vb. 1. a adeveri, a arăta, a atesta, a certifica, a demonstra, a dovedi, a întări, a mărturisi, a proba, a sprijini, a stabili, a susține, (livr.) a corobora, (înv. și reg.) a probălui, (înv.) a încredința, a mărturi, a probui. (Toate ~ cele spuse.) 2. a se adeveri, a se împlini, a se îndeplini, a se realiza. (Previziunile lui s-au ~.) 3. (JUR.) a consacra, a consfinți, a întări, a ratifica, a sancționa, a valida, (înv.) a sacra. (Adunarea a ~ aceste măsuri.) 4. (JUR.) a întări, a recunoaște, a valida. (L-a ~ în funcție.)

CONFIRMARE s. 1. adeverire, arătare, atestare, certificare, demonstrare, demonstrație, dovedire, întărire, probare, probă, (livr.) coroborare. (~ celor arătate.) 2. (JUR.) consacrare, consfințire, întărire, ratificare, sancționare, sancțiune, validare, (înv.) sacrare. (~ a unei legi.) 3. (JUR.) întărire, recunoaștere, validare. (~ unui deputat.)