COMPLIMÉNT, complimente, s. n. 1. Cuvînt de laudă, măgulitor sau lingușitor, care exprimă o atitudine prietenească, de stimă, de respect sau de considerație. Ciocnesc amîndoi cu ea și îi fac urări și complimente de modă veche. PAS, L. I 244. Erei... să-i înfățișez complimentele și scuzele mele. GALACTION, O. I 233. Fiecare se silește să-ți arunce un compliment. VLAHUȚĂ, O. A. 77. ◊ Loc. adv. Fără compliment (sau complimente) = fără exagerare, fără gînd de a măguli, de-a dreptul, pe față, sincer, limpede. [Gramaticile] unele «raționate», altele «dezvoltate»... trebuie spus fără compliment, îți explică... pînă ce nu se mai înțelege nimica. CREANGĂ, A. 88. Fără multe complimente, [ursul] te ia în brațe. NEGRUZZI, S. I 319. 2. (Numai la pl.) Salutări. Spune-i multe complimente din partea mea. ▭ El îți înșiră solii de complimente De la copii, nevastă. NEGRUZZI, S. II 202. ♦ (În legătură cu verbul «a face», astăzi rar) Plecăciune. După ce a făcut un compliment, fetița și-a început poezia. 3. (Rar, ironic) Cadou, plocon. Destul de iritare era trăsura mînăstirii, însă trebuia să încapă în ea și obișnuitele «complimente» dăruite de stăreție musafirilor oficiali. STĂNOIU, C. I. 109. – Pl. și: (învechit) complimentări (G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 60, ALECSANDRI, T. I 66).