CLAR, -Ă, clari, -e, adj. 1. (Despre imagini vizuale, în opoziție, cu nedeslușit) Care se distinge bine, deslușit. Fotografie clară. ▭ Un clar peisaj miniatural. CAZIMIR, L. U. 38. Avem totdeodată dinaintea ochilor imaginea clară și vie a acelei vînători. ODOBESCU, S. III 76. ♦ (Despre ape, în opoziție cu tulbure) Limpede. Palatele... S-ascund printre frunze... Privindu-se-nluciul pîrîului clar. MACEDONSKI, O. I 141. Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri, Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri. EMINESCU, O. I 152. ◊ (Despre sticlă, în opoziție cu opac) Transparent. Sticla ochelarilor e clară. ♦ (Despre cer, aer, vreme etc.; în opoziție cu noros, cețos, întunecat) Curat, pur, luminos. V. străveziu, senin. E dimineață ca-n povești, Cu cerul clar ca o fîntînă, Cu soare proaspăt în ferești, Cu limpezi fluiere la stînă, Și-n depărtări cu o lumină De care sufletul se-anină. DEȘLIU, M. 17. Dimineața era clară. IBRĂILEANU, A. 124. Stelele mari izvoresc pe albastrele lanuri ale ceriului și tremură voluptos în aerul moale și clar al sării. EMINESCU, N. 50. ◊ (Despre surse de lumină, în opoziție cu întunecos, obscur, umbrit) Care împrăștie o lumină limpede; luminos, strălucitor. Luna pe cer trece-așa sfîntă și clară. EMINESCU, O. I 231. ◊ (Substantivat, n., în expr.) Clar de lună sau clarul lunii = lumină strălucitoare de lună. M-așez privind în clarul lunii, sub transparența atmosferei. MACEDONSKI, O. I 64. 2. (Despre sunete sau voce; în opoziție cu voalat, răgușit) Care răsună distinct și precis; deslușit. 3. (Despre gînduri, idei, concepții, expuneri orale sau scrise, în opoziție cu confuz, încurcat) Ușor de înțeles, limpede, evident, lămurit. Prietenul meu directorul, înainte lucrător simplu, avea o profundă dreptate. Lucrurile mi-au apărut în noaptea aceea clare de tot. SAHIA, U.R.S.S. 77. În momentul întîlnirii noastre, dv. iubeați frumosul, ideea clară. GALACTION, O. I 335. Sînt lucruri care par foarte clare, pe cînd in realitate sînt foarte grele și încîlcite. GHEREA, ST. CR. II 15. Unde-s șirurile clare din viața-mi, să le spun? EMINESCU, O. I 158. ◊ (Adverbial) Vorbește clar. Judecă clar. ▭ Am... în minte clar că trebuie să vorbesc despre Serdici. SAHIA, N. 120 Întîmplarea din «Fîntîna dintre plopi» se petrece întreagă pe valea Moldovei și e clar că nu este nevoie să ne-o spună autorul la fiecare moment. IBRĂILEANU, S. 20. ♦ (Despre facultăți intelectuale, rar despre persoane; în opoziție cu greoi, obtuz) Care vede limpede, care pătrunde bine și pricepe ușor; care se exprimă limpede. Minte clară. Spirit clar. Judecată clară. ▭ Acum încep să fiu clar. SEBASTIAN, T. 100.