1) cĭur n., pl. urĭ (lat. cribrum, [d. cérnere, a cerne], de unde s’a făcut cibru [ca frate din fratre], apoĭ cĭuru, cĭur [ca în creĭer, treĭer, faur, fiulă, staul, lăuruscă], fr. crible, sp. cribo, pg. crivo). Un instrument de cernut. (E o sită maĭ mare de pĭele găurită). Gherghef rătund (făcut dintr’o văcălie de cĭur orĭ de sită). Cĭur acoperit cu o plasă și întrebuințat ca cușcă de prepelițe. A căra apă cu cĭuru, a face muncă zadarnică. Trecut și pin sită, și pin cĭur (saŭ și pin cĭur și pin veșcă saŭ pin dîrmon), foarte experimentat (maĭ ales în vițiĭ).