ciumă definitie

31 definiții pentru ciumă

ciúmă sf [At: LEVITICUS, ap. GCR I, 5 / V: (înv) cióma, (reg) cium sm / Pl: (îvr) ~e, ~i / E: ml cyma „umflătură”] 1 Boală infecțioasă și epidemică foarte gravă la oameni și la animale (mai ales la rozătoare), caracterizată prin febră mare, diaree, delir, tumefacții ale ganglionilor Si: pestă. 2 (Îrg; pan) Umflătură crescută pe tulpina porumbului. 3 (Îrg; pex) Tăciune la porumb. 4 (Reg; îs) ~ma vitelor Pestă bovină. 5 (Șîs ~ma găinilor) Holera găinilor. 6 (Reg; îs) ~ma stupilor Boală a albinelor. 7 (Pop) Ființă mitologică, închipuită ca un monstru, ca o babă sau ca moartea, despre care se credea că ar aduce ciuma (1) Si: (reg) maica călătoare. 8 (Pan) Femeie foarte urâtă, rău îmbrăcată, rea și nesuferită Si: holeră, (înv) ciumercă1. 9 (Pop; pex) Pacoste. 10 (Bot; reg; îc) ~ma fetei Ciumăfaie (1) (Datura stramonium). 11 (Bot; reg; îae) Dafin (Laurus nohilis). 12 (Îc) ~ma apelor Plantă erbacee acvatică cu tulpina lungă, subțire, ramificată, care se fixează prin rădăcini pe fundul apelor (Elodea canadensis).
CIÚMĂ, ciume, s. f. 1. Boală infecțioasă și epidemică foarte gravă, caracterizată prin febră mare, diaree, delir, tumefacții ale ganglionilor etc.; pestă. 2. Fig. Persoană foarte urâtă (și foarte rea). 3. Fig. Mizerie, năpastă, nenorocire mare. ◊ Ciumă brună = nazism; fascism. 4. Compus: ciuma-apelor = plantă erbacee acvatică cu tulpina lungă, subțire, ramificată, care se fixează prin rădăcini pe fundul apelor (Elodea canadensis). – Lat. cyma „umflătură”.
CIÚMĂ, ciume, s. f. 1. Boală infecțioasă și epidemică foarte gravă, caracterizată prin febră mare, diaree, delir, tumefacții ale ganglionilor etc.; pestă. 2. Fig. Persoană foarte urâtă (și foarte rea). 3. Fig. Mizerie, năpastă, nenorocire mare. ◊ Ciumă brună = nazism; fascism. 4. Compus: ciuma-apelor = plantă erbacee acvatică cu tulpina lungă, subțire, ramificată, care se fixează prin rădăcini pe fundul apelor (Elodea canadensis). – Lat. cyma „umflătură”.
CIÚMĂ, ciume, s. f. 1. Boală epidemică foarte primejdioasă și foarte contagioasă (luînd altădată proporții catastrofale), produsă de un bacil specific și caracterizată prin manifestări pe piele, prin inflamarea ganglionilor etc.; pestă. S-a răspîndit vorba că a izbucnit ciuma pe bord. BART, E. 274. Țipenie de om nu le deschidea ușa; parcă erau bolnavi de ciumă, sărmanii. CREANGĂ, P. 73. ◊ (În imprecații) Și-apoi de ce nu m-ați sculat? mînca-v-ar ciuma să vă mănînce! CREANGĂ, P. 11. ◊ Ciuma lui Caragea = epidemie care a bîntuit în țara noastră la începutul secolului al XIX-lea (sub domnia lui Caragea). A fost în multe rînduri ciumă în țară, dar analele Romîniei nu pomenesc de o boală mai grozavă decît ciuma lui Caragea. GHICA, S. 29. Ciumă bubonică v. bubonică. 2. Fig. Persoană urîtă la înfățișare, rea la fire, nesuferită. Am o ciumă de muiere, De toată lumea mă teme. HODOS, P. P. 196. Pentru unii mumă, iar pentru alții ciumă, se spune despre cei ce favorizează pe unii și se poartă rău cu alții. 3. Fig. Mizerie, pacoste, năpastă, nenorocire mare. Această ciumă-n lume și aceste creaturi Nici rușine n-au să ieie în smintitele lor guri Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară. EMINESCU, O. I 151.
brádul-ciúmei (jneapăn) s. m. art.
ciúma-ápelor (plantă) s. f. art., g.-d. art. ciúmei-ápelor
ciúmă s. f., g.-d. art. ciúmei; pl. ciúme
!rădăcína-ciúmei (plantă) s. f. art., g.-d. art. rădăcínii-ciúmei
brádul-ciúmei s. m.
ciúma-ápelor s. f.
ciúmă s. f., g.-d. art. ciúmei; pl. ciúme
rădăcína-ciúmei s. f.
BUHA-CIÚMEI s. v. cap-de-mort, fluture-cap-de-mort, strigă.
CIUMA-ALBÍNELOR s. v. albinărel, furnicar, prigorie, viespar.
CIÚMĂ s. (MED.) pestă, (rar) pestilență.
RĂDĂCINA-CIÚMEI s. v. captalan.
ciúmă (ciúme), s. f.1. Plagă a porumbului. – 2. Laur. – 3. Boală infecțioasă epidermică foarte gravă. – 4. Monstru din mitologia populară care personifica ciuma. – 5. Plagă, calamitate. – Mr. țumă, megl. ciumă. Probabil lat. cyma, din gr. ϰυμα (Pușcariu 330; Pușcariu, Lat. ti, 60; Pușcariu, Conv. Lit. XXXVII, 600; Berneker 163; Capidan, Dacor., III, 142; Diculescu, Elementele, 477; Bologa, Dacor., IV, 962; DAR). Forma lat. vulg. ciuma, punct de plecare al fonetismului rom. apare în glose tîrzii, cf. sp. cima, „vîrf, culme”, esquilmar „a stoarce, a secătui” (Corominas, Anales Inst. Ling., II, 128). De la sensul primitiv, de „tumoare, umflătură”, evoluția sensului se explică prin simptomele bolii, cf. peste bubónica „ciumă bubonică” și mr. pănucl’ă „tumoare” și „ciumă”. Rezultatul normal ar fi trebuit să fie, se pare, *cimă; u ar fi în acest caz secundar ca în bucium. Este cuvînt care apare aproape în toate limbile din estul Europei (alb. kjimë „abces”, tc. çuma „ciumă”, bg., sb., rus. čuma, rut., pol. dzuma, mag. csoma, csuma, toate cu sensul de „ciumă”); cf. și it. cima, fr. cime, sp. cima, cu sens diferit. Toate limbile în care apare sensul de „ciumă” par a indica un împrumut din rom., cu atît mai mult cu cît cuvîntul nu se explică prin mijloace interne ale nici uneia din limbile interesate (cf. Berneker; Capidan, Dacor., III, 142). Totuși, s-a propus un etimon sl. (Miklosich, Slaw. Elem., 53 și Lexicon, 1128; Cihac, II, 58), bg. (Conev 94), alb. (Philippide, II, 639), tc. (Mladenov 689). Der. ciumat (var. ciumaș, ciumos), adj. (pestifer; ciumat, bolnav de ciumă); ciumar, s. m. (laur), pe care Diculescu, Elementele, 485 îl apropie de gr. ϰυμάριον, dar care ar putea fi der. în cadrul rom.; ciuma, vb. (a îmbolnăvi de ciumă; despre fructe, a se strica); ciumăfaie, s. f. (laur), a cărui a doua parte nu a fost explicată satisfăcător, și care se mai numește, probabil prin etimologie populară, ciuma fetei (Cihac, II, 491, pleacă în mod eronat de la mag. csuda „minune” și fa „copac”; Diculescu, Elementele, 485 de la cimă, cu suf. gr. ϰαφος; și DAR sugerează o legătură cu mag. csudafa „laur”).
CIÚMĂ ~e f. 1) Boală contagioasă și epidemică, foarte gravă, cauzată de o infecție bacteriană, manifestată prin febră, astenie, delir etc.; pestă. 2) fig. Ființă nesuferită care inspiră groază. ◊ A fi pentru unii mumă și pentru alții ~ se spune despre cei care sunt buni cu unii și răi cu alții. 3) fig. Nenorocire grea care se abate asupra cuiva; năpastă; urgie. [G.-D. ciumei] /<lat. cyma
ciumă f. 1. boală contagioasă și epidemică, care se manifestă prin bube sau umflături în părțile delicate ale corpului; 2. personificarea boalei (în tradițiunile populare): baba Ciuma cea păgână Pop.; 3. fig. fată sau femeie peste măsură de urîtă, ceva nesuferit sau urgisit. [Slav. ČUMA].
Tănase (de ciumă) m. sărbătoare băbească ce cade la 18 Ian. și pe care țărănii o țin ca să fie feriți de ciumă. [Cuviosul Atanasie și Chiril].
cĭúmă f., pl. e (cp. cu lat. cýma, cûma [d. vgr. kýma], mugur, cĭocan de varză, de unde și alb. kimă, păr, verme de apă, un fel de ulcer; vsl. bg. rus. čúma; turc. čuma; ung. csuma, csoma). Pestilență, pestă, o epidemie febrilă foarte ucigătoare. Cĭuma bubonică, cĭuma care se manifestă pin buboane care se inflamează și se gangrenizează. Fig. Iron. Femeĭe foarte urîtă saŭ rea (holeră, urgie). A fi pentru uniĭ mumă, și pentru alțiĭ cĭumă, a favoriza pe uniĭ și a persecuta pe alțiĭ. Cĭuma feteĭ, V. cĭumăfaĭe.
buha-ciumei s. v. CAP-DE-MORT. FLUTURE-CAP-MORT. STRIGĂ.
buiedea-ciumei s. v. CAPTALAN.
ciuma-albinelor s. v. ALBINĂREL. FURNICAR. PRIGORIE. VIESPAR.
ciuma-fetei s. v. CIUMĂFAIE. LAUR.
CIUMĂ s. (MED.) pestă, (rar) pestilență.
rădăcina-ciumei s. v. CAPTALAN.
ciúmă, ciume, s.f. – 1. (med.) Boală infecțioasă gravă; pestă. 2. (fig.) Persoană foarte urâtă (ALRRM, 1969: XIX): „Tu, ciumă de miază-noapte, / După mândru nu te bate, / Că-i al meu până la moarte” (Bârlea, 1924, I: 265); „Ba acee nu-i ciuma, / Că-i anume soacră-ta” (Bârlea, 1924: 50). 3. Tăciune de porumb (Farcaș, 2009: 106). – Lat. cyma „umflătură” < vgr. kyma (Scriban, Pușcariu, Capidan, DA, DEX, MDA).
ciúmă, -e, s.f. – 1. (med.) Boală infecțioasă foarte gravă; pestă. 2. (fig.) Persoană foarte urâtă (ALR 1969: XIX): „Tu, ciumă de miază-noapte, / După mândru nu te bate, / Că-i al meu până la moarte” (Bârlea 1924 I: 265); „Ba acee nu-i ciuma, / Că-i anume soacră-ta” (Bârlea 1924: 50). – Lat. cyma „umflătură”.
CIUMĂ subst. 1. – L. (Isp V2); Ciumești s. (Mus). 2. + art. -ul: Ciumulești s. (16 A II 22). 3. Ciumal/ă b. (C Bog); -ea b. (C Ștef); -ești s. (16 A III 462). 4. Ciumeta ar. (Cara 34) < ar. ciumă „smoc de păr” (Cara 42). 5. Dintr-o formă grecească (?): Ciumelita „grecul” (16 B III 215).
pentru unii mumă, pentru alții ciumă expr. (pop.) care este părtinitor în relațiile cu oamenii.

ciumă dex

Intrare: ciumă
ciumă substantiv masculin substantiv feminin
Intrare: Ciumă
Ciumă
Intrare: bradul-ciumei
bradul-ciumei substantiv masculin articulat
Intrare: ciuma-apelor
ciuma-apelor substantiv feminin articulat (numai) singular
Intrare: rădăcina-ciumei
rădăcina-ciumei substantiv feminin articulat (numai) singular