CIOÁRĂ, ciori, s. f. 1. Pasăre neagră-cenușie, mai mică decît corbul, cu ciocul scurt (Corvus cornix). O cioară... Se lasă pe-o creangă uscată. BENIUC, V. 100. De pe miriști se ridicau, din cînd în cînd, stoluri de ciori, care-și amestecau țipetele și croncăniturile în văzduhul liniștit. SADOVEANU, O. I 442. Sus, pe-un stîlp de telegraf, S-a oprit din zbor o cioară. TOPÎRCEANU, M. 9. Pentru că era «fata mamei», se alinta, cum s-alintă cioara-n laț. CREANGĂ, P. 283. Să nu dai vrabia din mînă pe cioara din par. ◊ Expr. Cît (sau ca) cioara-n par = foarte puțin timp, aproape de loc, pe apucate. De-acum în dulce stabilitate Am s-o duc vesel, fără habar, Servindu-mi țara pe așezate, Iar nu din fugă, ca cioara-n par. ALECSANDRI, T. I 373. Ca ciorile = ca naiba, ca dracul. ◊ (Atestat în forma ca cioarele) M-ați tot rugat să vă spui și eu cîte vrun basm... și, ca cioarele, parcă era un făcut, de n-am putut să vă împlinesc cererea. ISPIRESCU, U. 1. Cum ciorile? = cum naiba? cum dracul? (Atestat în forma cum cioarele) Cum cioarele era să mă duc la Caterlez? CONTEMPORANUL, IV 136. Ce ciorile? = ce naiba? ce dracul? (Atestat în forma ce cioarele) Ce cioarele de nu dau peste păcatele de buruiene? CONTEMPORANUL, VII 144. ◊ (În imprecații) Găsi-te-ar ciorile! DAVIDOGLU, O. 46. 2. (Articulat și în expr. de-a cioara) Numele unui joc de copii. – Pl. și: cioare (C:. PETRESCU, S. 20, SADOVEANU,Z. C. 7).