cetățeán, ~ă [At: COD. VOR. 36/6 / V: (reg) ~țán / Pl: ~eni, ~éne, (înv) ~țeáni, ~țeáne / E: cetate + -ean] 1 sm Locuitor cu îndatoriri militare al unei cetăți, al unei fortărețe sau al unui oraș întărit. 2 a De cetățeni (1). 3 smf Locuitor de la oraș Vz burghez, orășan, pârgar, (înv) târgoveț. 4 smf (Pex) Locuitor. 5-6 a Din cetate (sau de la oraș) Si: cetățenesc. 7 smf (Pex) Locuitor (al unui stat) cu drepturi civile și politice. 8 sm (Fam) Apelativ cu sensul de „domn”.

CETĂȚEÁN, -Ă, cetățeni, -e, s. m. și f. Persoană aparținând unui stat, care se bucură de drepturi civile și politice și care are anumite obligații față de acel stat. ♦ (La vocativ) Termen oficial de adresare; cuvânt cu care ne adresăm unei persoane al cărei nume nu-l cunoaștem. – Cetate + suf. -ean.

CETĂȚEÁN, -Ă, cetățeni, -e, s. m. și f. Locuitor al unui stat, care se bucură de drepturi civile și politice și care are anumite obligații față de acel stat. ♦ (La vocativ) Termen oficial de adresare; cuvânt cu care ne adresăm unei persoane al cărei nume nu-l cunoaștem. – Cetate + suf. -ean.

CETĂȚEÁN, -Ă, cetățeni, -e, s. m. și f. 1. Locuitor al unui stat, care se bucură de drepturi civile și politice. Drepturile și îndatoririle cetățeanului. ▭ Cetățenilor Republicii Populare Romîne le este asigurat dreptul la muncă. CONST. R.P.R. 36. Cetățeanul trebuie a da ascultare legii, căci legea arată voința poporului. BĂLCESCU, O. I 353. (Adjectival) Noi ce slăvim prin noi înșine viața biruitoare, Noi, femei cetățene. BANUȘ, B. 100. (Neacordat) Eu cer poeziei să glorifice viitorul, cer să cînte pe femeia cetățean. GHEREA, ST. CR. I 305. 2. (La vocativ) Cuvînt cu care ne adresăm cuiva (al cărui nume nu-l cunoaștem, căruia nu vrem sau nu putem să i ne adresăm cu un termen familiar), adesea pentru a-l apostrofa. Ascultă, cetățene, de ce calci pe iarbă?

CETĂȚEÁN, -Ă, cetățeni, -e, s. m. și f. Locuitor al unui stat, care se bucură de drepturi civile și politice. ♦ (La vocativ) Cuvânt cu care ne adresăm unei persoane al cărei nume nu-l cunoaștem. – Din cetate + suf. -ean.

cetățeán s. m., voc. cetățéne; pl. cetățéni

cetățeánă s. f., g.-d. art. cetățénei; pl. cetățéne

cetățeán s. m., voc. cetățéne; pl. cetățéni

cetățeánă s. f., g.-d. art. cetățénei; pl. cetățéne

CETĂȚEÁN s. (JUR.) supus. (~ al unui stat.)

CETĂȚEÁN s. v. orășean, târgoveț.

CETĂȚEÁNĂ s. cetățeancă.

CETĂȚEÁN ~eánă (~éni, ~éne) m. și f. 1) Persoană care face parte din populația stabilă a unui stat, având toate drepturile și obligațiile prevăzute de lege. ~ cu drepturi egale. 2) fam. Persoană considerată ca unitate particulară distinctă față de alte persoane; individ; ins. /cetate + suf. ~ean

cetățean m. 1. locuitorul unei cetăți sau al unui oraș; 2. cel ce se bucură de drepturile civile și politice.

cetățeán, -că s., pl. enĭ, ence (d. cetate = oraș). Vechĭ. Orășean, orășeancă. Azĭ. Care are drepturĭ civile și politice: cetățean românesc (fals român).

cetățean s. v. ORĂȘEAN. TÎRGOVEȚ.

artíst-cetățeán s. m. ◊ „Costică Caratase, Actorul, este justificat de existența lui Constantin Tănase; personajului principal i s-a creat astfel biografia unui artist-cetățean, luptător împotriva tarelor societății [...]” Săpt. 24 I 75 p. 4. ◊ „Toma Caragiu intră în istoria scenei naționale ca un simbol. Al marelui artist-cetățean, al forței biruitoare a artei care înfruntă timpul și îl supune.” Săpt. 11 III 77 p. 4; v. și carmenist (1966) (din artist + cetățean; LRC II 215)

médic-cetățeán s. m. Medic interesat de activitatea obștească ◊ „Medic-cetățean” (titlu de articol dedicat doctorului I.B., propus candidat al F.D.P.) Sc. 14 I 61 p. 5 (din medic + cetățean; Fl. Dimitrescu în LR 4/62 p. 367)

DECLARAȚIA DREPTURILOR OMULUI ȘI ALE CETĂȚEANULUI, document programatic al Revoluției Franceze, adoptat la 26 aug. 1789, de către Adunarea Constituantă. A influențat toate instituțiile politico-juridice europene de-a lungul timpului.

cetățean de trotuar expr. orășean.