Dicționare ale limbii române

Definiția cu ID-ul 901889:

BUNĂ-CUVIÍNȚĂ s. f. Purtare cuviincioasă (față de cineva). V. politețe. Se purtă cu mare bună-cuviință. ISPIRESCU, L. 39. Buna-cuviință cerea ca vizitele lui să fie mai rari. NEGRUZZI, S. I 111.

Bună-cuviință dex online | sinonim

Bună-cuviință definitie