BUCURÓS, -OÁSĂ, bucuroși, -oase, adj. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau conj. «că», «să») 1. Care este cuprins de bucurie, plin de bucurie, foarte mulțumit; vesel. Și bucuros de jocul vieții năzdrăvan Le voi zîmbi la toate in chipul unei flori. BENIUC, V. 60. Ne-am simțit bucuroși că ne aflăm împreună. SADOVEANU, N. F. 13. Aveai mușterei, de nu erai bucuros. CREANGĂ, P. 109. ◊ Expr. A fi bucuros de oaspeți = a primi cu plăcere musafiri. Bătînd la ușă, l-au întrebat de-i bucuros de oaspeți. NEGRUZZI, S. I 82. A fi mai bucuros să... (sau dacă... sau cînd...) == a prefera să... Osteniți... de spaimele și de greutățile bejeniei și mai bucuroși să sufere ce-o fi să sufere... decît să mai descurce încîlcitele păduri de la Curtea de Argeș la deal, hotărîră să rămînă unde se găseau. GALACTION, O.I 280. Am găsit de cuviință-să te poftesc [la praznic] și pe d-ta... -Bucuros, dragă cumătră, dar mai bucuros eram cînd m-ai fi chemat la nuntă. CREANGĂ, P. 31. ◊ (Întărit prin «bun») Era bună bucuroasă de a putea să scape de zmeu. ISPIRESCU, L. 24. 2. Care face ceva cu plăcere, cu drag, din toată inima. Făcu semne că bucuroasă ar merge cu el oriunde, ci ea e mută. RETEGANUL, P. V 19. I-au pețit fata. Sfînta Duminică i-au dat-o bucuroasă. SBIERA, P. 85. De-o fi una, de-o fi alta... ce e scris și pentru noi. Bucuroși le-om duce toate, de e pace, de-i război. EMINESCU, O. I 146. Eu v-aș primi bucuroasă. ȘEZ. I 263. ◊ (Adverbial) Atuncea să ne așezăm la masă, a hotărît tata. – Bucuros, cumnate, numai cît se cuvine să se așeze mai întîi... cumnata. SADOVFANU, N. F. 14. ◊ (întărit prin «bun») Faceți ceva rînduială!... – Cum să nu, finule, bun bucuros! RETEGANUL, P. I 70. ◊ (Adverbial, Transilv.; formulă de politețe cu care se răspunde celui ce mulțumește pentru ceva) Pentru puțin! n-ai de ce! mă rog! Mulțumesc! -Bucuros!