bifurcá vtr [At: I. IONESCU, M. 68 / Pzi: 3 -furcă / E: fr bifurquer] 1-2 A (se) despărți în două ramuri, direcții sau sensuri.

BIFURCÁ, pers. 3 bifúrcă, vb. I. Refl. A se despărți în două ramuri, în două direcții, în două sensuri. – Din fr. bifurquer.

BIFURCÁ, pers. 3 bifúrcă, vb. I. Refl. A se despărți în două ramuri, în două direcții, în două sensuri. – Din fr. bifurquer.

BIFURCÁ pers. 3 bifúrcă, vb. I. Refl. A se despărți în două ramuri (ca brațele unei furci). E un punct, însă, unde drumul nostru se bifurcă, și de aici încolo mergem pe căi diferite. HOGAȘ, DR. II 169.

BIFURCÁ, pers. 3 bifúrcă, vb. I. Refl. A se despărți în două ramuri. – Fr. bifurquer.

bifurcá (a se ~) vb., ind. prez. 3 se bifúrcă

bifurcá vb., ind. prez. 3 sg. și pl. bifúrcă

BIFURCÁ vb. 1. (reg.) a se crăcăna. (Ramuri care se ~.) 2. (pop.) a se încrăci, a se înfurci. (Drumuri care se ~.)

BIFURCÁ vb. I. refl. A se împărți în două (ca coarnele unei furci). [P.i. bifúrc. / < fr. bifurquer, cf. it. biforcare].

BIFURCÁ vb. refl. a se despărți în două ramuri, direcții. (< fr. bifurquer)

A SE BIFURCÁ pers. 3 se bifúrcă intranz. (despre drumuri, cursuri de apă etc.) A se divide în două (în formă de furcă). /<fr. bifurquer

bifurcà v. a împărți în două părți.

*bifúrc și a -á v. tr. (bi- și furcă; fr. bifurquer v. intr.). Ramific în doŭă: drumu se bifurcă. Fig. Învățămîntu se bifurcă, se desparte în doŭă.

BIFURCA vb. 1. (reg.) a se crăcăna. (Ramuri care se ~.) 2. (pop.) a se încrăci, a se înfurci. (Drumuri care se ~.)