BANDIÉRĂ, bandiere, s. f. (Învechit) Steag al unei armate sau al unui comandant de oștire; drapel, flamură, stindard. [Dușmanii] făcură de mai multe ori semne, cu bandierele, că vor să se predea. BĂLCESCU, O. II 335. ♦ Steag al unei țări înălțat pe vapoarele sale și pe clădirile unde se află reprezentanții ei în străinătate. [Locțiitorul consulului grec] se supără... se duce la consulat, dă bandiera elinească jos și rupe relațiunile cu guvernul Moldovei. GHICA, S. XI. ♦ Steguleț întrebuințat pe vapoare la diferite semnalizări. Gardianul căpităniei portului... [era] însărcinat să țină ordinea și să înalțe la catarg bandiera, care însemna începutul celor opt ore de muncă în port. BART, E. 289. – Pronunțat: -di-e-.