bandiéră sf [At: ZILOT, CRON. 70 / V: (înv) badi- / P: ~di-e- / Pl: ~re / E: it bandiera] 1 (Înv) Steag. 2 (Spc) Steag al unei unități militare. 3 Steag al unei țări înălțat pe vapoarele sale și pe clădirile unde se află rezidenții ei în străinătate Si: pavilion.

BANDIÉRĂ, bandiere, s. f. 1. (Înv.) Steag al unei armate, al unei unități militare; drapel, stindard. 2. (Rar) Steag al unei corporații, al unei societăți, spec. al unei corăbii. [Pr.: -di-e-] – Din it. bandiera.

BANDIÉRĂ, bandiere, s. f. (Înv.) Steag, drapel, stindard. ♦ Spec. Steag al unei unități militare. [Pr.: -di-e-] – Din it. bandiera.

BANDIÉRĂ, bandiere, s. f. (Învechit) Steag al unei armate sau al unui comandant de oștire; drapel, flamură, stindard. [Dușmanii] făcură de mai multe ori semne, cu bandierele, că vor să se predea. BĂLCESCU, O. II 335. ♦ Steag al unei țări înălțat pe vapoarele sale și pe clădirile unde se află reprezentanții ei în străinătate. [Locțiitorul consulului grec] se supără... se duce la consulat, dă bandiera elinească jos și rupe relațiunile cu guvernul Moldovei. GHICA, S. XI. ♦ Steguleț întrebuințat pe vapoare la diferite semnalizări. Gardianul căpităniei portului... [era] însărcinat să țină ordinea și să înalțe la catarg bandiera, care însemna începutul celor opt ore de muncă în port. BART, E. 289. – Pronunțat: -di-e-.

BANDIÉRĂ, bandiere, s. f. (Înv.) Steag al unei țări înălțat pe vapoarele sale și pe clădirile unde se aflau reprezentanții ei în străinătate. ♦ Steguleț întrebuințat pe vapoare pentru semnalizări. ♦ Steag al unei armate sau al unui comandant de oștire; stindard, drapel. [Pr.: -di-e-] – It. bandiera.

bandiéră (rar) (-di-e-) s. f., g.-d. art. bandiérei; pl. bandiére

bandiéră s. f. (sil. -di-e-), g.-d. art. bandiérei; pl. bandiére

BANDIÉRĂ s. v. drapel, pavilion, steag, stindard.

BANDIÉRĂ s.f. Steag, stindard (al unei corăbii). [Pron. -di-e-. / cf. it. bandiera, fr. bandière].

BANDIÉRĂ s. f. pavilion al unei corăbii. (< it. bandiera)

bandiéră (bandiére), s. f. – (Înv.) Steag, flamură. – Mr. bandieră, megl. banderă. It. bandiera, de unde provin și ngr. μπαντιέρα, alb. bandierë, tc., bg. bandera. Sec. XVIII, puțin folosit. Și mai puțin se întrebuințează forma veche banieră (< fr. banniére), galicism din epoca romantică. Mr. din it. (Ruffini 328).

BANDIÉRĂ ~e f. înv. 1) Piesă de stofă atașată pe un suport purtând culorile, emblemele unei națiuni, ale unui stat, ale unei organizații, servind ca semn distinctiv al acestora; steag; drapel; stindard; flamură. 2) Steguleț folosit de marinari pentru semnalizări. [Sil. -di-e-] /<it. bandiera

bandieră f. 1. steag de trupe: front de bandieră, alinierea drapelelor și a stindardelor în fruntea unei armate rânduite; 2. steagul unei corporațiuni sau societăți.

*bandiéră f., pl. e (fr. bandière, d. it. bandiera, care vine d. got. bandi, steag. V. bandă 2). Steag de corabie orĭ de consulat. – Pop. Dun. pandéră (ngr. [d. it.] pandiéra [scris -ntiéra]): se lasă pandera (CL., 1910, 435). Și -elă.

bandieră s. v. DRAPEL. PAVILION. STEAG. STINDARD.