atribuí [At: NEGRUZZI, S. I, 11 / Pzi: ~ribui și -esc / E: fr attribuer, lat attribuere] 1 vt A da (ceva cuiva) ca un bun ce i se cuvine Si: a acorda, a asigura, a conferi. 2 vr A se da drept proprietarul de drept a ceva Si: a-și aroga. 3 vt (Pex) A considera ceva ca proprietatea cuiva. 4 vt (Pex) A considera o calitate ca proprie cuiva. 5 vt A repartiza (ceva cuiva). 6 vt A pune o faptă pe seama cuiva Si: a acuza. 7 vr A se afirma drept cauza unui fenomen Si: a-și aroga. 8 vt A învinui pe cineva. 9 vt A recunoaște cuiva paternitatea unei opere. 10 vr A se da drept autorul unei opere Si: a-și aroga.

atribuíre sf [At: MAIORESCU, L. 45 / Pl: ~ri / E: atribui] 1 Dare a ceva cuiva ca un bun ce i se cuvine Si: acordare, asigurare, conferire, (rar) atribuit¹ (1), (îvr) atribuare (1), atribuat¹ (1). 2 Afirmare de către cineva a propriului drept de proprietate asupra a ceva Si: arogare, (rar) atribuit¹ (2), (îvr) atribuare (2), atribuat¹ (2). 3 (Pex) Considerare a ceva ca proprietatea cuiva Si: (rar) atribuit¹ (3), (Îvr) atribuare (3), atribuat¹ (3). 4 (Pex) Considerare a unei calități ca proprie cuiva Si: (rar) atribuit¹ (4), (îvr) atribuare (4), atribuat¹ (4). 5 Repartizare a ceva cuiva Si: (rar) atribuit¹ (5), (îvr) atribuare (5), atribuat¹ (5). 6 Punere a unei fapte pe seama cuiva Si: (rar) atribuit¹ (6), (îvr) atribuare (6), atribuat¹ (6). 7 Autoafirmare a cuiva drept cauza unui fenomen Si: arogare (rar) atribuit¹ (7), (îvr) atribuare (7), atribuat¹ (7). 8 Învinuire a cuiva Si: acuzare, (rar) atribuit¹ (8), (îvr) atribuare (8), atribuat¹ (8). 9 Recunoaștere a paternității cuiva asupra unei opere Si: (rar) atribuit¹ (9), (îvr) atribuare (9), atribuat¹ (9). 10 Autoafirmare a propriei paternități a unei opere Si: arogare, (rar) atribuit¹ (10), (îvr) atribuare (10), atribuat¹ (10).

ATRIBUÍ, atríbui, vb. IV. Tranz. 1. A da, a acorda; a conferi. 2. A pune ceva pe seama, în socoteala cuiva. – Din fr. attribuer, lat. attribuere.

ATRIBUÍRE, atribuiri, s. f. Acțiunea de a atribui și rezultatul ei. – V. atribui.

ATRIBUÍ, atríbui, vb. IV. Tranz. 1. A da, a acorda, a conferi. 2. A pune ceva pe seama, în socoteala cuiva. – Din fr. attribuer, lat. attribuere.

ATRIBUÍRE, atribuiri, s. f. Acțiunea de a atribui. – V. atribui.

ATRIBUÍ, atribúi, vb. IV. Tranz. (Urmat de determinări în dativ) 1. A acorda, a conferi. A atribui o mare importanță unei probleme. Îi atribuie merite mai mari decît are în realitate. 2. A pune pe seama, în socoteala (sau în spinarea) cuiva. Radu deveni iarăși trist, și ai casei atribuiră aceasta grijii de școală. VLAHUȚĂ, O. A. 119. Atribuind știința mea la vrednicia învățătorului, porunci să cumpere... un beniș, pe care îl trimise dascălului. NEGRUZZI, S. I 11. ◊ Refl. pas. Căderea năprasnică a lui Bucșan... mi se atribuia tot mie. SADOVEANU, N. F. 150. Negreșit că nu invențiunea gravurii cu apă-tare, ce i se atribuie [lui Albert Dürer], îi va cîștiga mai mult preț in ochii tăi. ODOBESCU, S. III 61. – Prez. ind. și: atribuiesc (CARAGIALE, O. VII 77).

ATRIBUÍRE, atribuiri, s. f. Acțiunea de a atribui. 1. Acordare, conferire; repartizare. Atribuire de noi sarcini. 2. Punere în sarcina cuiva.

ATRIBUÍ, atríbui, vb. IV. Tranz. 1. A acorda, a conferi. 2. A pune ceva pe seama, în socoteala cuiva. – Fr. attribuer (lat. lit. attribuere).

ATRIBUÍRE, atribuiri, s. f. Acțiunea de a atribui.

atribuí (a ~) (a-tri-) vb., ind. prez. 3 atríbuie, imperf. 3 sg. atribuiá; conj. prez. 3 să atríbuie

atribuíre (a-tri-) s. f., g.-d. art. atribuírii; pl. atribuíri

atribuí vb. (sil. -tri-), ind. prez. 1 sg. atríbui, imperf. 3 sg. atribuiá; conj. prez. 3 sg. și pl. atríbuie

atribuíre s. f. (sil. -tri-), g.-d. art. atribuírii; pl. atribuíri

ATRIBUÍ vb. 1. (înv. și reg.) a socoti. (I-a ~ pe nedrept această afirmație.) 2. v. apropria. 3. v. conferi. 4. a da, a distribui, a împărți, a repartiza. (~ loturi de casă țăranilor.)

ATRIBUÍRE s. 1. v. apropriere. 2. v. conferire. 3. v. distribuire.

ATRIBUÍ vb. IV. tr. 1. A da, a acorda, a conferi. 2. A da (ceva) ca venind de la..., a pune pe seama cuiva, în socoteala cuiva. [P.i. atríbui, 3,6 -ie. / < fr. attribuer, cf. lat. attribuere].

ATRIBUÍRE s.f. Acțiunea de a atribui și rezultatul ei. [< atribui].

ATRIBUÍ vb. tr. 1. a acorda, a conferi. 2. a repartiza. 3. a pune pe seama cuiva. (< fr. attribuer, lat. attribuere)

A ATRIBUÍ atríbui tranz. A considera ca fiind propriu; a acorda. [Sil. a-tri-] /<fr. attribuer

atribuì v. 1. a da, a recunoaște; 2. a imputa.

*atríbuĭ și (rar) -ĭésc, a -í v. tr. (lat. attribúere, it. attribuire, fr. attribuer. V. con-, dis- și re-tribuĭ. – Eŭ atribuĭ, tu atribuĭ, el atribuĭe, să atribuĭe). Daŭ, acord, recunosc: îțĭ atribuĭe ție premiu. Imput, arunc în spinarea cuĭva: a atribui cuĭva cauza uneĭ nenorocirĭ.

ATRIBUI vb. 1. (înv. și reg.) a socoti. (I-a ~ pe nedrept această afirmație.) 2. a-și apropria, a-și însuși. (Își ~ ceva ce nu i se cuvine de drept.) 3. a acorda, a conferi, a da, a decerna, (înv. rar) a deferi. (~ un premiu, o distincție.) 4. a da, a distribui, a împărți, a repartiza. (~ loturi de casă țăranilor.)

ATRIBUIRE s. 1. apropriere, însușire. (~ unui lucru care nu i se cuvine de drept.) 2. acordare, conferire, decernare. (~ unei distincții.) 3. distribuire, împărțire, repartizare. (~ unor loturi de casă.)