alunecá vi [At: DEX² / V: lu- / Pzi: alunec / E: ml lubricare] 1 A se mișca lin, fără a întâmpina vreo rezistență. 2 (D. două corpuri aflate în contact) A se deplasa unul față de celălalt tangențial, fără a se rostogoli. 3 A-și pierde echilibrul călcând pe o suprafață lucioasă. 4 A cădea alunecând (3). 5 (Fig) A se lăsa ispitit. 6 (Pex) A greși. 7 A se strecura ușor.

alunecáre sf [At: DEX² / Pl: ~cări / E: aluneca] 1 Mișcare lină, fără a întâmpina vreo rezistență Si: alunecătură (1). 2 (D. două corpuri aflate în contact) Deplasare tangențială, fără rostogolire Si: alunecătură (2). 3 Pierdere a echilibrului prin călcarea pe o suprafață lucioasă Si: alunecătură (3). 4 Cădere datorată alunecării. 5 Cădere în ispită. 6 Greșeală.

ALUNECÁ, alunec, vb. I. Intranz. 1. A-și pierde echilibrul (și a cădea) călcând pe o suprafață lucioasă. 2. A se mișca lin, fără a întâmpina vreo rezistență; (despre două corpuri aflate în contact) a se deplasa unul față de celălalt tangențial, fără a se rostogoli; a se strecura ușor. 3. Fig. A se abate, a se lăsa ispitit; a greși. – A³ + luneca.

ALUNECÁRE, alunecări, s. f. Acțiunea de a aluneca; alunecătură, alunecuș (2). – V. aluneca.

ALUNECÁ, alúnec, vb. I. Intranz. 1. A-și pierde echilibrul, călcând pe o suprafață lucioasă (și a cădea, a se prăbuși). 2. A se mișca lin, fără a întâmpina vreo rezistență; (despre două corpuri aflate în contact) a se deplasa unul față de celălalt tangențial, fără a se rostogoli; a se strecura ușor. 3. Fig. A se abate, a se lăsa ispitit; a greși. [Var.: lunecá vb. I] – Lat. lubricare.

ALUNECÁRE, alunecări, s. f. Acțiunea de a aluneca; alunecătură, alunecuș (2). [Var.: lunecáre s. f.] – V. aluneca.

ALUNECÁ, alúnec, vb. I. Intranz. (în concurență cu luneca) 1. (Despre ființe) A-și pierde echilibrul, călcînd pe o suprafață lucioasă; (prin exagerare) a cădea, a se prăbuși, a se prăvăli. Se dusese... pe lîngă rîu, călcînd pe pietrele cele mari să nu alunece în apa iute. DUMITRIU, N. 180. Să aluneci pe poleiul de pe ulițele ninse, Să privești prin lucii geamuri la luminile aprinse. EMINESCU, O. I 157. 2. (Despre obiecte) A se deplasa de la locul unde era așezat, fixat, susținut. Pachetul a alunecat de sub braț. ◊ Și singură-n răcoare, de baie se gătește... Rochița de pe umeri alunecă, dispare. ALECSANDRI, P. III 277. 3. A se mișca cu ușurință, lin, fără zgomot și fără a întîmpina vreo rezistență sau vreun obstacol; a se strecura, a pătrunde. Alunecă gîrla intre sălcii; în luntre-un copil de pescar Tot plescăie undița-n apă. IOSIF, T. 134. ◊ (Poetic) De sus, vîntul aluneca pe văi. DUMITRIU, N. 187. Pe cînd cu zgomot cad Izvoarele-ntr-una, Alunece luna Prin vîrfuri lungi de brad. EMINESCU, O. I 216. Și pas cu pas pe urma ei [Luceafărul] Alunecă-n odaie. EMINESCU, O. I 168. Aurora, o nimfă de soare prea iubită. Se deșteaptă și-n aer alunecă zîmbind. ALEXANDRESCU, M. 108. ◊ Expr. A aluneca printre degete = a fi greu de prins, de găsit, de observat, de sezisat; a scăpa de sub control, de sub supraveghere. Șireată și abilă, Nadina îi aluneca mereu printre degete ca argintul-viu. REBREANU, R. I 259. Niciodată nu spunea unde se duce și ce face. Un fel de rușine mă oprea să-i iau socoteala. Îmi aluneca printre degete. BART, E. 227.

ALUNECÁRE, alunecări, s. f. Acțiunea de a aluneca. 1. Mișcare, deplasare continuă pe o suprafață netedă, lucioasă; lunecare. Alunecarea pistonului. Alunecarea săniei pe zăpadă. ◊ Ce bucurie pe mine cînd, cu toată supărarea gleznei din pricina alunecării, aflu, după primul moment de groază, că damblaua mea a fost numai niște sîmburi de măsline risipiți pi gios! CARAGIALE, O. II 312. 2. Deplasare a unui lucru de la locul unde era așezat, fixat, susținut; lunecare. Alunecare de teren.

ALUNECÁ, alúnec, vb. I. Intranz. 1. A-și pierde echilibrul, călcând pe o suprafață lucioasă; (prin exagerare) a cădea, a se prăbuși. Unul din caii trăsurii alunecă și căzu (REBREANU). 2. A se deplasa de la locul unde era așezat. Paltonul i-a alunecat de pe umeri. 3. A se mișca lin, fără a întâmpina vreo rezistență; a se strecura, a pătrunde. Alunecă gârla între sălcii (IOSIF). ◊ Expr. A aluneca printre degete = a fi greu de prins, de găsit; a scăpa de sub control. – Lat. lubricare.

ALUNECÁRE, alunecări, s. f. Acțiunea de a aluneca.

alunecá (a ~) vb., ind. prez. 3 alúnecă

alunecáre s. f., g.-d. art. alunecắrii; pl. alunecắri

alunecá vb., ind. prez. 1 sg. alúnec, 3 sg. și pl. alúnecă

alunecáre s. f., g.-d. art. alunecării; pl. alunecări

ALUNECÁ vb. 1. a se da, a luneca. (~ pe gheață.) 2. v. deplasa. 3. (înv. și pop.) a scăpăta. (~ și cade.)

ALUNECÁRE s. 1. lunecare. (~ pe gheață.) 2. v. deplasare.

A ALUNECÁ alúnec intranz. 1) A călca (din neatenție) pe o suprafață lucioasă, pierzându-și echilibrul (și căzând). 2) A se mișca lin. 3) (despre două corpuri în contact) A se deplasa tangențial unul față de celălalt fără rostogolire. ◊ ~ printre degete a) a fi greu de prins; b) a scăpa de sub supraveghere. 4) fig. A încălca anumite norme, principii; a greși. /<lat. lubricare

ALUNECÁRE ~ări f. 1) v. A ALUNECA. 2): ~ de teren deplasare a terenului aflat în pantă sub acțiunea apelor în special după ploi îndelungate. /v. a aluneca

alunecà v. 1. a scăpa, a cădea pe un loc neted: să aluneci pe poleiul de pe ulițele ninse EM.; 2. fig. a greși, a se abate dela datorie: nu alunecase până atunci, era curat cum îl făcuse mă-sa ISP. [V. luneca].

alúnec (sud), lúnec (nord) și lúrec (vechĭ), a -á v. intr. (lat. lúbrico, -áre, a face să fie alunecos, lubric). Sînt alunecos: gheața asta alunecă bine Merg fără pedecă pe un loc alunecos: sania aluneca bine pe zăpadă, bucatele pe gît. Îmĭ perd echilibru (și cad orĭ nu): caiĭ alunecă pe gheață. Mă strecor pintre ceva: baniĭ mĭ-aŭ alunecat pintre degete. Fig. Cad, greșesc, comit un delict: acest om n’a alunecat nicĭ-odată.

alunecáre f., pl. ărĭ. Acțiunea de a aluneca.

ALUNECA vb. 1. a se da, a luneca. (~ pe gheață.) 2. a se deplasa. (Un strat de teren ~.) 3. (înv. și pop.) a scăpăta. (~ și cade.)

ALUNECARE s. 1. lunecare. (~ pe gheață.) 2. deplasare. (~ unor straturi.)