alintá1 v [At: DOSOFTEI, V. S. 3/32 / Pzi: alint, (rar) -téz / E: lat *allentare] 1-2 vtr (Înv) A (se) alina (1). 3 vt A dezmierda. 4-5 vtr (Prt) A (se) râzgâia. 6-7 vtr A (se) răsfăța. 8 vr A fi mofturos. alintá2 v [At: PAȘCA, GL. / Pzi: alint / E: nct] (Reg) A șchiopăta ușor Cf alina, alicni. alíntă sf [At: COMAN, GL. / Pl: ~te / E: nct] (Reg) Șchiopătare. ALINTÁ, alint,
vb. I.
1. Tranz. A dezmierda, a mângâia.
2. Tranz. și
refl. A (se) răsfăța, a (se) răzgâia. –
Lat. *allentare (< lentus „moale, flexibil”).
ALINTÁ, alínt,
vb. I.
1. Tranz. A dezmierda, a mângâia.
2. Tranz. și
refl. A (se) răsfăța, a (se) răzgâia. –
Lat. *allentare (< lentus „moale, flexibil”).
ALINTÁ, alínt,
vb. I.
1. Tranz. A dezmierda, a mîngîia. (
Fig.) Pămîntul mă alintă C-un foșnet lung de grîne cu bobul sănătos. JEBELEANU, în POEZ. N. 393. ◊
Refl. Fig. Moș Toader tot mergea, alintîndu-se mereu cu gîndul [că va găsi de lucru]. CONTEMPORANUL, V 390.
2. Tranz. A răsfăța, a răzgîia. Prea își alintă copiii. ◊
Fig. Îl sărută alintîndu-și vorbele și netezindu-i părul. VLAHUȚĂ, N. 49. ◊
Refl. Începu să facă mofturi, să s-alinte. CONTEMPORANUL, II 359. Brațele ei m-au legănat, cînd îi sugeam țîța cea dulce și mă alintam, la sînu-i, gîngurind și uitîndu-mă în ochii ei cu drag. CREANGĂ, A. 35. Cînd rea și nesuferită, cînd sentimentală și cochetă, s-aprinde și se alintă ca o copilă brudnică. NEGRUZZI, S. III 50.
3. Refl. (Rar) A se mișca încet și grațios, a se legăna ușor. Ca lebăda pe apă se-alintă grațios. ALECSANDRI, P. III 81.
ALINTÁ, alínt,
vb. I.
1. Tranz. A dezmierda, a mângâia.
2. Tranz. și
refl. A (se) răsfăța, a (se) răzgâia.
3. Refl. (Rar) A se mișca încet și grațios. –
Lat. *allentare (< lentus „moale, flexibil”).
alintá (a ~) vb.,
ind. prez. 3 alíntă
alintá vb., ind. prez. 1 sg. alínt, 3 sg. și pl. alíntă ALINTÁ vb. 1. v. mângâia. 2. a (se) cocoli, a (se) răsfăța, a (se) răzgâia, (reg.) a (se) corconi, a (se) mădări, (înv.) a (se) lăinici. (Nu te mai ~ atâta!) alintá (alintát, alintát), vb. – A mîngîia, a răsfăța.
Lat. *allēntāre, de la *allĕnĭtāre, care provine de la lēnis „ușor, blînd” (Candrea-Dens., 990); după alții, din
lat. *allĕntāre, de la lĕntus, cu evoluția semantică de la domeniul material la cel moral, ca în blandus › blînd, tenerus › tierno etc. (Pușcariu 64; REW 257; DAR);
cf. it. (
sard.) allentare,
sicil. allentari,
abruz. allendá,
v. fr. alenter,
prov. alentar, toate cu sensul primitiv. Mai probabil, *allēntāre a fost simțit ca un frecventativ de la *allēnāre, chiar dacă la origine nu aparțineau aceleiași familii (DAR citează un
ex. din Dosoftei, în care este evidentă această confuzie). –
Der. alintător,
adj. (care alintă); alintătură,
s. f. (alintare).
A ALINTÁ alínt tranz. 1) (mai ales copii) A netezi ușor cu palma în semn de dragoste; a dezmierda; a mângâia. 2) A numi cu cuvinte drăgăstoase; a dezmierda. 3) A face să se alinte. /<lat. allentare A SE ALINTÁ mă alínt intranz. (mai ales despre copii) A se comporta prea liber (simțind o dragoste exagerată din partea celor din jur). /<lat. allentare alintà v. Mold. a desmierda, a răsfăța: mărirea te alintă ca pe un copil în fașe AL. [Lat. *ALLENTARE, din LENTUS].
alínt, a
-á v. tr. (lat. allentare, d. lentus, lent, liniștit; it. allentare, a potoli). Dezmerd, răsfăț, spun cuĭ-va vorbe blînde. V. refl. Mă port copilărește, mă răsfăț, fac mofturĭ, mă afectez. V.
izmenesc și
spancelesc. ALINTA vb. 1. a dezmierda, a mîngîia, (pop. și fam.) a giugiuli, (pop.) a drăgosti, (reg.) a adia, a guguli, a mădări, a milui, a nineri, (prin Ban. și Transilv.) a băia, (înv.) a măguli. (Îl ~ cu duioșie.) 2. a (se) cocoli, a (se) răsfăța, a (se) răzgîia, (reg.) a (se) corconi, a (se) mădări, (înv.) a (se) lăinici. (Nu te mai ~ atîta!)