ALCĂTU͹, alcătuiesc, vb. IV. 1. Tranz. A face, a construi, a înjgheba (combinînd sau dispunînd într-un anumit fel elemente deosebite). Culai mi-a prezentai rîzînd undițiie alcătuite de el. SADOVEANU, N. F. 63. Înșiră pietrele și alcătui numele copilului. ISPIRESCU, L. 134. ♦ A întocmi, a compune, a concepe. Catargurile negrilor brazi îi vor arăta de-a pururi cerul albastru sub care a trăit și a știut să-și alcătuiască viața ca un înțelept ce-a fost. ANGHEL, PR. 59. ♦ Refl. A lua ființă, a se forma. Gheorghiță simți o ușoară înduioșare, totuși nu i se putea alcătui în minte nici o vorbă de mîngîiere. SADOVEANU, B. 68. Atîta singe mohorît curse din... scorpie, incit se alcătui o baltă. 2. Tranz. (Despre mai multe elemente disparate) A compune, a forma (împreună), a constitui. Acum o sută de ani, vreo zece case alcătuiau tot schitul Roșioara. GALACTION, O. I 315. O răzășie destul de mare. casa bătrînească cu toată pajiștea ei, o vie cu livadă frumoasă, vite și multe păsări alcătuiau gospodăria babei. CREANGĂ, P. 3. 3. Refl. (De obicei cu determinări introduse prin prep. «din») A fi format, constituit din..., a se compune, a consta din... Ținuta de tîrg a lui Culai se alcătuia dintr-un surtuc curățel, pantaloni întregi și o cămașă albastră. SADOVEANU, N. F. 148. Mulți cai erau încărcați cu scumpeturile din care se alcătida zestrea fiicei lui Albu-împărat. POPESCU, B. I 40. Auditoriul se alcătuia mai ales din dame bătrîne. NEGRUZZI, S. I 5. 4. Tranz. (Arhaizant și popular) A strînge, a aduna; a aranja, a rîndui. Ba eu, cuscră Ileană, i-oi alcătui într-o punguță de piele măiestriile acestea și le-a purta cu sine. SADOVEANU, N. F. 77. ♦ (Complementul este un abstract) A face, a încheia. Foarte mi-a plăcut cum a alcătuit el legămînt cu Oanea. SADOVEANU, N. F. 86.