ĂL, A, ăi, ale (Munt. în vorbirea puțin îngrijită, precedînd un nume) Cel, cea. Fiecare nevastă, afară de a întîi, a venit în casa lui bunicu-tău cu copiii de la alt bărbat. STANCU, D. 94. Bărbat are bun... Ca pîinea a bună. PANN, P. V. II 97. ◊ (Substantive adjective, locuțiuni adverbiale etc.) Ale rele să le spele, ale bune să s-adune. ◊ (Cu valoare de pron. dem.) Treceam pe drum alaltăieri cu căruța, pe un’se de termină moșia beiului, a din Vădastra. DUMITRIU, B. F. 26. ◊ Ăl de... = cel care. Ăl de știe carte are patru ochi. ♦ (Adjectival) Renumit; (ironic, mai ales în construcții negative) cine știe ce. Că doar nu ești ăl voinic, Ci, bade, ești de nimic. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 232. – Forme gramaticale: gen.-dat. sg. ălui, ălei, gen.-dat. pl. ălor.