al adj. și
pron. –
1. Acela, cel (care): vrăjitorul ăla (Eliade); una din fetele lui Zamfirache, a de s-a logodit cu Ilie bogasierul (Caragiale). –
2. Cel (
art. caracteristic al superlativului relativ: a mai frumoasă (Voiculescu) (cu această folosire este
fam. și se preferă cel). –
3. Antepus, substituie uneori
art. enclitic, cu scopul de a întări semnificația demonstrativă: unde începu reteveiul a le înmuia ale oase (Ispirescu). –
4. (
S.) Ceva nedefinit, persoană (cînd este
m.) sau obiect (cînd este
f.) care nu poate fi descrisă sau desemnată cu nume propriu: numai ce mă pomenesc cu un ăla (Caragiale). –
5. (
Vulg.; în
Munt.) A (se) ăla,
vb. invariabil, poate indica orice acțiune, în cazurile în care nu se găsește la moment cuvînt propriu, sau se dorește evitarea unui cuvînt indecent. ♦
Decl. ca
adj. antepus: ăl,
gen. ălui,
pl. ăi,
gen. ălor;
f. a,
gen. ălei,
pl. ale,
gen. ălor. Ca
adj. postpus și ca
pron. primește un -a paragogic; suferă modificări numai
f. sing. aia. Multe
var. incorecte. Formele
mold. substituie de obicei pe ă inițial printr-un a.
Lat. ille, illa. Prin originea sa, și în parte prin întrebuințare, se confundă cu cuvîntul precedent, de care s-a separat doar într-o epocă relativ recentă. În limba actuală nu este posibil să se mai confunde, astfel încît al rămîne pentru a desemna relațiile de posesie (și numeralul ordinal), pe cînd folosirea lui ăl se confundă cu a lui acel(a) sau cel(a). Într-adevăr, limba literară confundă constant ăl 1 și 2 cu acel(a) și ăl 3 cu cel(a), și preferă formele acestea din urmă, întrucît consideră cuvîntul ăl ca avînd o anume nuanță de vulgaritate sau, cel puțin, de familiaritate. În sensurile 3-5 este de neînlocuit, fiind vorba în aceste trei cazuri de construcții proprii
rom. Sensul 4 răspunde aceleiași necesități ca
fr. machin, truc, chose, sau
sp. chisme. Pentru sensul 5
cf. sp. aquellar, (a)quillotrar. Complexitatea problemei
adj. și
pron. dem. în
rom. se explică prin numeroasele sale întrebuințări nuanțate diferit, și în același timp prin originea lor unică. Într-adevăr,
lat. ille a avut patru rezultate diferite (
cf. Găzdaru și DAR,
s. v. al):
pron. pers. el,
f. ea;
art. encl. -l sau -le,
f. -a;
art. pos. al,
f. a; și
adj. și
pron. ăl,
f. a. La acestea s-ar putea adăuga seria de compuși de la ille, ca cel și acel. Toate sensurile fundamentale ale seriei coincid cu uzul
sp. și romanic în general: muntele; al doilea; al meu; ăl mai frumos.
Comp. alde,
art. invar. (circumlocuțiune
dem., care indică o referință la ceva cunoscut): alde mă-sa (Ispirescu); alde taica (Jipescu); un cioflingariu d-alde tine (Creangă). Este
comp. din ăl cu de. Pentru a înțelege
comp., trebuie plecat de la expresii cum sînt: săracul ăl(a) de Ion, astfel încît construcția este eliptică, prin suprimarea unui
adj. Construcția se reduce la ăl de, unde de are sens relativ: ăl de ieri. DAR dă altă explicație, bazată pe necesitatea de a exprima un
pl. indef., ceea ce nu pare a corespunde nici intenției construcției, nici
sing. invar. al lui alde.
Cf. Philippide, Principii, 138.