AIURÁ, aiurez, vb. I. Intranz. (Și în forma aiuri) 1. A vorbi fără șir, fără înțeles, fiind în stare de inconștiență; a delira. De două ceasuri aiurează și tremură... DUMITRIU, N. 234. S-o îmflat mîna ca butucul!... Pe urmă n-o mai putut să vorbească ca lumea, – aiura, săracul! POPA, V. 168. ♦ A vorbi fără sens, a spune lucruri absurde. Îmi pare că aiurezi. De unde dracul ai găsit obșteasca adunare la Agrigenta? NEGRUZZI, S. I 225. ◊ Fig. înstrăinatul greier sub vatră aiurează, Schimbînd într-una locul. IOSIF, PATR. 12. O, ascultă numa-ncoace Cum la vorbă mii de valuri stau cu stelele proroace! Codrii negri aiurează și izvoarele-i albastre Povestesc ele-n de ele numai dragostele noastre. EMINESCU, O. I 155. 2. A se pierde în visări, a visa cu ochii deschiși. Și cu grabă-n veselie ieșind noaptea pe cîmpie, Ea se duse aiurind, Cu ochii la cer privind, Cum se duce neoprit Dorul cel nemărginit. ALECSANDRI, P. II 189. – Variantă: aiurí, aiuresc, vb. IV.