*1) áer (saŭ și áĭer) n., pl. e (lat. aër, -aëris, d. vgr. aér, ngr. aéras, aéri; it. aria, vpv. sp. aire, fr. air, pg. ar. V. arie 2). Gazu pe care-l respirăm și care formează atmosfera: aer curat, stricat, sănătos, nesănătos, rece, cald. – A lua aer, a ĭeși la plimbare în aeru liber. Văzduh, atmosferă: a pluti în aer. Aspect (după fr.): aeru vesel al unuĭ cîștigător la loterie, al uneĭ vile. Atitudine: a avea, a-țĭ da, a-țĭ lua aer de savant. A-țĭ da saŭ a-țĭ lua aere, a-țĭ lua ifos, a te arăta grozav. – Chim. Aeru pur nu e un element simplu, cum credeaŭ ceĭ vechĭ, ci un amestec de elemente format din 21 de părțĭ de oxigen și 79 de azot, pintre care e amestecat și argon 1ǀ100, acid carbonic, abur de apă ș. a. El joacă un mare rol în natură: e indispensabil viețiĭ animalelor și plantelor; întreține arderea și respirațiunea, care e tot o ardere; e transmițătoru sunetuluĭ; în fine industria-l utilizează ca forță motrice într’o mulțime de împrejurărĭ, între altele la navigațiunea cu pînze și la morile de vînt. Galilei și, după el, discipulu săŭ Torricelli stabiliră că aeru e greŭ, de unde se derivă presiunea atmosferică. Acesteĭ proprietățĭ i se datorește suirea apeĭ în pompe, nu, cum se credea în ainte, „aversiuniĭ naturiĭ contra vidului”.