ABÍS, abisuri, s. n. (Livresc) Prăpastie, adîncime mare. Valul Jatal... smulge ultimul catarg al corăbiei și o tîrăște apoi in abis. BOGZA, C. O. 349. Susurul domol, prelung și nehotărit al tăcerii mute se ridică peste abisuri, ca o cîntare fermecată de leagăn. HOGAȘ, M. N. 169. Marea nu putea fi mai turburată, valurile ei, mai mari decît vaporul, treceau unul după altul, lăsînd între ele un abis. BOLINTINEANU, O. 285. ◊ (Poetic) Pădurea se cufundă într-o noapte oarbă, într-un abis negru ca păcura. SADOVEANU, O. III 104. [Luna] umple de văpaie cereștile abisuri. ALECSANDRI, P. A. 167.