mustáță f., pl. ățĭ (lat. mŭstácia, d. vgr. dor. mýstax îld. býstax, și obișnuit mástax, mustață; it. mostácchio și mostáccio [de unde fr. moustache], sp. mostacho; ngr. [d. vgr.] mustáki, de unde alb. mustakie, bg. mustak). Păru care crește pe buza superioară la om saŭ animale (de ex., la pisicĭ). La insecte, antene. La peștĭ, firele care atîrnă în prejuru guriĭ (de ex., la somn). La spice, firele care ĭese din fie-care bob (de ex., la orz). Viță transplantată cu rădăcina. (Se uzitează și la pl.: mustață lungă saŭ mustățĭ lungĭ). A-țĭ rade o mustață, a-țĭ rade jumătate (partea stîngă orĭ dreapta) din mustățĭ. A-țĭ miji mustața, a începe să-țĭ crească, a se ivi. A rîde pe supt mustață, a rîde ascunzîndu-țĭ rîsu pe supt mustață. – În est musteață, pl. ețĭ.