minúne (minúni), s. f. – Miracol, minunăție. Origine îndoielnică. Se consideră der. din lat. mirāri, prin intermediul unei forme *miriōnem (Candrea-Dens., 1138; Candrea; Spitzer, BL, XIV, 48); dar această formă nu a fost confirmată de nici un alt rezultat rom. și nici un e sigur că rezultatul rom. ar fi corect. După Pușcariu 1094, din a mira, prin intermediul unei der. *mirune. Crețu 348 se gîndea la lat. mirabilia, imposibil din punct de vedere fonetic, și Koerting 6205 la *mirabilionem. Poate deverbal din *miruna, der. expresiv de la mira, ca clăti(na), ruși(na), tîmpi(na). Der. minuna, vb. (a se mira; refl., a se uimi, a fi uluit); minunat, adj. (miraculos; de mirare, grozav); minunăție, s. f. (miracol, minune).