HÚMĂ, (2) hume, s. f. 1. Numele popular al argilei întrebuințate la spoitul caselor. 2. Sortiment de humă (1). – Din bg. huma.

HÚMĂ, hume, s. f. Numele popular al argilei întrebuințate la spoitul caselor. – Din bg. huma.

HÚMĂ s. f. Numele popular al unor roci argiloase moi, de diferite feluri și culori, întrebuințate la spoitul caselor; argilă. Humă albă. Humă vînătî. ▭ În încăpere mai stăruia mirosul de humă și de var proaspăt. CAMILAR, TEM. 54. Flămînzilă mînca lut și pămînt amestecat cu humă. CREANGĂ, P. 247. Pe cuptiorul uns cu humă și pe coșcovii păreți, Zugrăvit-au c-un cărbune copilașul cel isteț. EMINESCU, O. I 84.

húmă s. f., g.-d. art. húmei; (sorturi) pl. húme

húmă s. f., g.-d. art. húmei; (sorturi) pl. húme

HÚMĂ s. v. argilă.

húmă (húme), s. f. – Argilă întrebuințată la spoitul caselor. Ngr. χῶμα (Miklosich, Vokal., III, 6; Roesler 571; Densusianu, Filologie, 448; Tiktin), poate în parte prin intermediul bg. huma (DAR; Candrea), deși această ipoteză nu este necesară, și nici cu totul convingătoare (după Conev 42, cuvîntul rom. ar proveni din bg. glina, ceea ce nu este posibil). Cf. mr. umă, pe care Pușcariu 1793 îl derivă direct din lat. humus, megl. umă care, după Capidan 314, provine din bg. – Der. humos, adj. (argilos; lipicios); humărie, s. f. (teren argilos, loc de unde se scoate humă); humui, vb. (a spoi cu humă); humoaie, s. f. (Mold., humă de spoit); humu(l)tui, vb. (a transplanta răsaduri).

HÚMĂ ~e f. pop. Rocă argiloasă folosită la spoitul caselor și în industrie. /<bulg. huma

humă f. pământ argilos albastru de lipit bordeie. [Bulg. HUMĂ].

Hume(David) m. filozof sceptic și istoric englez. (1711-1776).

húmă f., pl. e (ngr. hóma [vgr. hóma], pămînt, de unde și bg. huma). Clisă, argilă smectică cenușie saŭ gălbuĭe. (Se află în mare cantitate pe malu Dunăriĭ la Galațĭ). V. lutișor.

HUMĂ s. argilă, clisă, lut, pămînt, (înv. și reg.) tină, (reg.) hlei, (Transilv.) agiag. (Casă lipită cu ~.)

HUME [hju:m], David (1711-1776), filozof și istoric scoțian. Reprezentant de seamă al empirismului, H. a făcut distincția între impresii (senzații, emoții și afecte), aflate nemijlocit în spiritul omului, și idei, imagini estompate ale impresiilor în gândire. H. a dezvoltat o teorie a cunoașterii întemeiată pe experiență, printr-o analiză critică a conceptelor de cauzalitate. Cunoașterea relațiilor cauzale nu se produce prin operații ale intelectului, ci doar datorită impresiei interne, numită obișnuință („Cercetare asupra intelectului uman”, „Tratat despre natura umană”).