drum (drúmuri), s. n. – 1. Cale de comunicație terestră, stradă, șosea. – 2. Călătorie, traseu, parcurs. – Megl. drum. Gr. δρόμος, direct (cf. sicil. drom, calabr. dromu) sau prin intermediul sl. drumŭ (cf. bg., sb., cr. drum, alb. dhrom). Filiera sl. era general admisă (Miklosich, Fremdw., 8; Tiktin; Conev 81; Sandfeld 29; Pușcariu, Dacor., VIII, 283) și pare posibilă, fără a fi necesară (cf. Murnu 19; Diculescu, Elementele, 420; Pușcariu, Lr., 260; Rosetti, II, 67). Cuvîntul sl. este rar astăzi (Vasmer, Gr., 54). Vocalismul din rom. s-ar putea explica prin forma ionică δροῦμος (Diculescu). Der. drumar, s. m. (Trans., călător, drumeț); drumaș, s. m.; drumător, s. m. (Trans., drumeț); drumeag (var. drumeac), s. n. (cărare); drumeț, s. m. (Munt., călător); drumeție, s. f. (călătorie, excursie); îndruma, vb. (a arăta drumul, a conduce; a călăuzi, a sfătui; refl., a se îndrepta, a o lua spre); îndrumător, adj. (care îndrumă; indicator). Țig. sp. cunoaște dubletele drom, direct din ngr., și drum, din rom. (Besses 70).