doágă f., pl. e (lat. dôga, un fel de vas orĭ de măsură p. lichide, d. vgr. dohé, primire amicală, déhomai, primesc [V. catadixesc]; it. pv. sp. cat. doga, fr. douve, germ. daube, ngr. dóga, alb. dogă, sîrb. doga, duga, rut. dóga). Scîndurică încovoĭată care, împreună cu altele asemenea, constitue un butoĭ. A-ți lipsi o doagă, a fi cam nebun. A ajunge în doaga copilăriiĭ, a cădea în mintea copilăriiĭ. V. ramolit.