cî́ine (cîini), s. m. – 1. Cîine. – 2. Om fără suflet, tiran. – 3. Masă de dogar. – Var. (Mold.) cîne. Mr. cîne, megl. cǫini, istr. căre. Lat. canis (Pușcariu 367; REW 1592; Candrea-Dens., 337; DAR); cf. alb. kjiën, it. cane, prov. ca, fr. chien, sp. (gal.) can, port. cão. Forma cîine, cu i posterior (ca mîine, pîine; cf. și spîimînta), proprie Munt., a fost aproape general adoptată în lit.; totuși sînt numeroși scriitori de origine mold. sau trans. care continuă să scrie cîne. Der. cîinărie, s. f. (haită de cîini); cîiner, s. m. (Mold., persoană care strînge cîini vagabonzi); cîinesc, adv. (privitor la cîini; crud, neomenos); cîinește, adv. (în felul cîinilor; cu cruzime); cîinime, s. f. (haită de cîini); cîinos, adj. (fără suflet); cîinoșie, s. f. (răutate, cruzime). Cf. L. Șeineanu, Les noms romans du chien et leurs applications métaphoriques în Mém. Soc. Ling., XIV (1906-8), p. 210-75.