ȚUCÁ, țuc, vb. I. Tranz. și refl. recipr. (Reg.) A (se) săruta. – Din țoc.

ȚUCÁ, țuc, vb. I. Tranz. și refl. recipr. (Reg.) A (se) săruta. – Din țoc.

ȚUCÁ, țuc, vb. I. Tranz. (Regional) A săruta. Haide, mîndră, să te țuc, Că mîne mă duc la plug. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 476.

țucá (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 3 țúcă

țucá vb., ind. prez. 1 sg. țuc, 3 sg. și pl. țúcă

ȚUCÁ vb. v. săruta.

ȚUCÁRE s. v. sărut, sărutare, sărutat.

A ȚUCÁ țuc tranz. reg. A atinge cu buzele pe cineva (în semn de respect, de dragoste etc.); a săruta. /Din țoc

A SE ȚUCÁ mă țuc intranz. A face (concomitent) schimb de săruturi (cu cineva). /Din țoc

țuc, a -á v. tr. (var. din a țocăi. Cp. cu sîrb. cukati, a izbi, bg. cukam, beaŭ vin mult). Trans. Ban. Fam. Sărut, pup.

țuca vb. v. SĂRUTA.

țucare s. v. SĂRUT. SĂRUTARE. SĂRUTAT.

țucá, țuc, vb. intranz. – A săruta: „Țucu-i ochii lui cei dragi” (Calendar, 1980: 100). – Din țuc „cuvânt care imită zgomotul produs de un sărut” (MDA).

țucá, țuc, vb. intranz. – A săruta: „Țucu-i ochii lui cei dragi” (Calendar 1980: 100). – Din țoc „cuvânt care imită zgomotul produs de un sărut”.