ȚOP interj. 1. Exclamație care însoțește o săritură, o mișcare bruscă sau (rar) care sugerează o cădere.
2. Exclamație care se rostește la sosirea cuiva sau la intervenția neașteptată a cuiva. ♦ Cuvânt care exprimă o schimbare subită de atitudine, de situație. [
Var.:
țup, țúpa interj.] – Onomatopee.
ȚOP interj. 1. Exclamație care însoțește o săritură, o mișcare bruscă sau (rar) care sugerează o cădere.
2. Exclamație care se rostește la sosirea cuiva sau la intervenția neașteptată a cuiva. ♦ Cuvânt care exprimă o schimbare subită de atitudine, de situație. [
Var.:
țup, țúpa interj.] – Onomatopee.
ȚOP1 interj. (Și în forma țup)
1. (Adesea cu valoare verbală) Exclamație care însoțește o săritură sau o mișcare bruscă.
V. țîști, hop. Atuncea păunul, țup jos, se dete iute peste cap. SBIERA, P. 33. Îmi sărea țop înainte ca o turturea. ALECSANDRI, T. 5. ◊ M-am dus la Galați... și cum am ajuns, nici una, nici două... țup în vapor. id. ib. 70. Cușmuța mea cu nărav... A făcut țup peste gard. MARIAN, S. 322. ◊ (Și în forma țupa, în corelație cu
hop sau cu
hopa, însoțește sau sugerează săltarea în timpul jocului) Hopa-țupa... amîndoi cîntăm. NEGRUZZI, S. III 12. Hopa-țupa cît ține nunta. MAT. FOLK. 708. Hop-țup, n-am să-mbuc Și la moară n-am să duc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 387. ◊
Loc. adv. (Popular)
De-a hupa, de-a țupa = de-a rostogolul. Sfîntu-ndat-a și picat De-a hupa, de-a țupa. MARIAN, S. 279. ♦ (Rar) Exclamație care sugerează o cădere.
V. zdup. Hîța, bîța, Țup la pămînt (Mătăniile). SBIERA, P. 322.
2. Exclamație care se rostește în legătură cu sosirea sau cu intervenția neașteptată a cuiva undeva. Se pomeni cu zîna că vine, și nici una, nici alta, țop, se prinse lîngă dînsul în horă. ISPIRESCU, L. 213. ◊ (Cu valoare verbală) Un pîrlit află din auzite c-ar fi gol scaunul Moldovei, și țop și el... «Eu sînt Petru, copilul Răreșoaii». DELAVRANCEA, O. II 182. ♦ Exclamație care exprimă o schimbare subită de atitudine, de situație. Eu cît și Cosma sîntem gata de logodnă și apoi, țop, ca din senin să-mi calc vorba. SLAVICI, N. I 107. Priviți-i... de-abia dați afară din slujbă și, țup în opoziție! ALECSANDRI, T. 1448. – Variante:
țup, țupa interj. ȚOP2, țopi,
s. m. (Învechit și popular) Zuluf;
p. ext. coadă împletită, panglică pe care și-o împletesc fetele în cosițe. Zamfira toate le avea, numai țopi îi lipsea. PANN, P. V. III 112.
ȚOP1 interj. 1. Exclamație care însoțește o săritură, o mișcare bruscă sau (rar) sugerează o cădere.
2. Exclamație care se rostește la sosirea cuiva sau la intervenția neașteptată a cuiva. ♦ Exprimă o schimbare subită de atitudine, de situație. [
Var.:
țup, țúpa interj.] – Onomatopee.
ȚOP2, țopi,
s. m. (
Înv.) Zuluf,
p. ext. coadă împletită. ♦ Panglică îngustă pe care și-o împletesc fetele la cosițe. – Sas
tsop (
germ. Zopf).
țop interj. – Exprimă ideea de salt sau de săritură neașteptată. –
Var. țup(a), țopa. Creație expresivă:
cf. hop, țuști și REW 8960b,
sb.,
slov. cop,
rut. cuppā (Candrea). –
Der. țopăi (
var. țupăi),
vb. (a sări, a sălta; a dansa prost); țopăială,
s. f. (săritură; dans); țoapă,
s. f. (mitocan, dobitoc); țopîrlă (
var. țopîrcă),
s. f. (țăran, bădăran); țopîrlan,
s. m. (mîrlan, mitocan),
cf. ngr. τσοπάνης.
țop (-pi), s. m. –
1. Panglică, fundă. –
2. Poreclă dată moților, care obișnuiesc să-și împletească părul.
Germ. Zopf, prin intermediul
săs. tsôp (Borcea 216). În ciuda afirmației acestui autor, nu are nimic în comun cu țopîrlan, cel puțin cu primul sens; cu cel de-al doilea ar putea exista o confuzie, destul de naturală, între țop și țoapă.
ȚOP interj. 1) (se folosește drept strigăt când cineva face o săritură). 2) (se folosește pentru a exprima o schimbare bruscă de situație sau de atitudine). /Onomat. țop, țopi, s.m. (reg.) 1. coadă de păr înnodată cu o panglică făcută de fetele de la țară. 2. floare artificială purtată la nunți. țopi s.m. pl. (reg.) nume dat moților. țop! int. indică o săritură repede sau o sosire neașteptată: țop cu norocul! [Onomatopee].
țop m. coadă de păr, înnodată cu o panglică, la fetele țărance: toate le avea, numai țopi îi lipsia PANN. [Sas. TSOP = nemț. ZOPF].
Țopi m. pl. alt nume dat Moților (după țopul ce le atârnă pe frunte).
țup! int. imită sgomotul săririi: țup! în vapor AL. [Onomatopee].
2) țop, interj. care arată o sosire subită pintr’o săritură (ca și hop): țop și el la chilipir! V.
țup. 1) țop m. (sas. tsop, d. germ. zopf, gîță, coadă de păr împletită. V.
cĭuf 1). Munt. Pl. Zorzoane, panglicĭ. A avea țopĭ, a fi cu țopĭ, a fi maĭ breaz, maĭ grozav de cît altu: se fudulește parc’ar avea țopĭ! V.
împopoțonez. țup, interj. care arată zgomotu săririĭ pășind orĭ suindu-te în saŭ pe ceva: copiiĭ țup în copac, în căruță, pe casă. V.
țop, zdup. ȚOP poreclă dată moților < germ. Zopf „coadă”; cf. vb. a țopăi și ar. țopă < alb. tsope „felie”. 1. Țop, Cîrstea (din Brașov). (Sd X 414-415) scris și Țap; Țopu act. 2. Țopa, D. buc. act.; – ard. (Paș); – fam., mold. (16 A I 556, III 10; 17 B V 241). 3. Țopană act. 4. Țupa fam. act. țop, țopi
s. m. persoană cu apucături grosolane; om necivilizat / prost crescut.