ȚÁȚĂ, țațe, s. f. 1. (Pop.) Mătușă. ♦ Termen de respect cu care cineva se adresează (la țară) unei surori mai mari sau unei femei mai în vârstă; lele. 2. (Pop.) Termen alintător dat de un bărbat femeii iubite; mândră. 3. (Peior.) Epitet pentru o femeie vulgară, lipsită de gust și de finețe; mahalagioaică. – Din ngr. tsátsa.

ȚÁȚĂ, țațe, s. f. 1. (Pop.) Mătușă. ♦ Termen de respect cu care cineva se adresează (la țară) unei surori mai mari sau unei femei mai în vârstă; lele. 2. (Pop.) Termen alinător dat de un bărbat femeii iubite; mândră. 3. (Peior.) Epitet pentru o femeie vulgară, lipsită de gust și de finețe; mahalagioaică. – Din ngr. tsátsa.

ȚÁȚĂ, țațe, s. f. 1. (Popular, adesea însoțit de numele persoanei la care se referă) Mătușă (soră a tatălui sau a mamei, în raport cu nepoții); termen de respect cu care cineva se adresează unei surori mai mari sau unei femei mai în vîrstă (v. lele). De pe valea Oltului ne-a căzut oaspete numai unchi-meu Găbunea, cu țața Aretia, nevastă-sa. STANCU, D. 178. Ce zici, țață Reveca, unde am putea sta puțin de vorbă? CAMIL PETRESCU, O. II 93. Tu mai stai, Zițo?... – Nu, țațo; o să mă duc și eu să mă culc. CARAGIALE, O. I 59. 2. (Învechit) Termen alintător dat de un bărbat femeii pe care o iubește; mîndră. Costică cu ochii verzi, Ce te plimbi printre livezi, Ori pe țața să ți-o vezi? BIBICESCU, P. P. 381. Gura lumii slobodă, Țațo; Las-o-n pace să vorbească, Țațo, Dragostea să ne trăiască, Țațo. TEODORESCU, P. P. 319. 3. (Peiorativ) Femeie vulgară, lipsită de gust și de finețe; mahalagioaică.

țáță (pop.) s. f., g.-d. art. țáței; pl. țáțe

țáță s. f., g.-d. art. țáței; pl. țáțe

ȚÁȚĂ s. v. lele.

ȚÁȚĂ s. v. mahalagioaică, mahalagiță, mătușă, mitocancă, tanti.

țáță (-țe), s. f. – 1. Titlu de respect pe care îl dau tinerii surorilor mai mari, mătușilor și, în general, femeilor mai în etate. – 2. Namilă de femeie, femeie voinică. – Var. Mold. (țî)țacă, Olt., țaică, țațae. Creație expresivă, cf. țîță. Se folosește în Munt. și în Mold. de S (ALR, I, 164). Ngr. τσάτσα „mamă”, care se consideră ca etimon al rom. (Cihac, II, 709; Ronzevalle 75; Tiktin; Gáldi 259) ar putea proveni din acesta.

ȚÁȚĂ ~e f. pop. (folosit și ca termen de adresare) 1) Soră (sau vară) a unuia dintre părinți, luată în raport cu copiii acestora; mătușă. 2) Soră mai mare sau femeie mai în vârstă; lele. 3) peior. Femeie cu apucături grosolane. /<ngr. tsátsa

țață f. termen de gingășie și de respect ce se dă unei surori, mătuși sau femei mai în vârstă. [Gr. mod. TSÁTSA, mamă (vorbă din graiul copiilor; v. dadă].

țáță f., pl. e (ngr. tsásta, mamă [în limba copiilor]. Cp. cu dadă, gagă). Epitet respectuos care se adresează uneĭ surorĭ, mătușĭ orĭ femeĭ maĭ în vîrstă, dar încă tinere. – Forme familiare: țațáĭa (Mold. sud.), țîțáĭa (Mold. nord) și țățíca.

țață s. v. MAHALAGIOAICĂ. MAHALAGIȚĂ. MĂTUȘĂ. TANTI.

ȚAȚĂ s. lele, leliță, mătușă, (pop.) tătăișă, (reg.) dadă, daică, leică, nană, (Olt.) țaică, (Ban.) uină. (~ Maria, vecina noastră.)

ȚAȚĂ subst. 1. – Ion munt., 1636 (Glos). 2. Țațea (Sd XVI). 3. Cf. Țăț, Osif (Ard II 170). 4. Cf. și Țața ar., act. < alb. Tsatse < Anastasie.

țață, țațe s. f. (peior.) femeie vulgară, lipsită de gust și de finețe; mahalagioaică