ȘTRENGÁR, ștrengari, s. m. (De obicei cu o nuanță de simpatie) Băiat neastîmpărat, zburdalnic, care se ține de pozne sau umblă hoinar. Avea o căutătură și un umblet de ștrengar. GANE, N. III 157. Pe Nuțu vi-l lăsasem mic, Cu creștetul cît masa; O fi acum ștrengar voinic Și vă răstoarnă casa? COȘBUC, P. II 59. Ștrengarii erau mai nebuni ca totdeauna. CARAGIALE, O. III 13. ◊ Fig. Văzui prin văi al verii dulce vînt, Ștrengar frumos. COȘBUC, P. I 287. ◊ (Adjectival) Ce-i pe drum atîta gură? – Nu-i nimic. Copii ștrengari. – Ei auzi! vedea-i-aș mari. Parcă trece-adunătură de tătari. COȘBUC, P. I 227. (Fig.) Mierloiul sprinten șuieră o clipă; Un sturz ștrengar îngînă-o turturică. IOSIF, V. 70. ♦ (Adverbial) Ștrengărește. Își retrase mîna și-l privi pe Mihai surîzînd ștrengar. CAMIL PETRESCU, N. 58. Bărbat ușuratic, afemeiat... V. crai. Un ștrengar ce compromite femeile. Azi face curte uneia, mîne alteia. ALECSANDRI, T. 1679.