ȘOPOTÍ, șopotesc, vb. IV. Intranz. 1. (Despre apă, frunze etc., p. ext. despre vînt) A face un zgomot slab; a murmura, a susura. În livadă, frunzele arse foșneau, șopoteau, – parcă spuneau și ele o poveste din alte vremuri. SADOVEANU, O. VI 250. Frumoasa Irina stă îngîndurată. Șopotind se-ngînă valurile-n spume, Parc-ar tot striga-o cineva pe nume. IOSIF, V. 78. Pîraiele umflate curg iute șopotind. ALECSANDRI, O. 174. 2. A șopti. Ea zîmbind și trist se uită, șopotește blînd din gură. EMINESCU, O. I 79 ◊ Tranz. Rănile i s-au vindecat, șopoti ea. SADOVEANU, M. C. 51.