șir n., pl. urĭ, maĭ rar e (ung. sor, șir, supt infl. luĭ șireag. Cp. și cu bg. na šir, rut. y šir, în lățime; turc. syra, șir. V. șiră și șar 2). Serie de ființe saŭ de lucrurĭ așezate unele după altele: un șir de oamenĭ mergînd pe o potecă, un șir de trăsurĭ urmaŭ dricu. Fig. Serie, lanț, succesiune: un șir de nenorocirĭ. Fără șir, dezordonat: a vorbi fără șir. În șir, unu după altu, în convoĭ, în cortegiŭ: trupa mergea în șir; mereŭ, continuŭ (uniĭ zic la șir): a ploŭat treĭ zile în șir. V. rînd.