ÎNVINOVĂȚÍ, învinovățesc, vb. IV. Tranz. și refl. A (se) considera sau a (se) declara vinovat; a (se) învinui, a (se) acuza. – În + vinovat.

ÎNVINOVĂȚÍ, învinovățesc, vb. IV. Tranz. și refl. A (se) considera sau a (se) declara vinovat; a (se) învinui, a (se) acuza. – În + vinovat.

ÎNVINOVĂȚÍ, învinovățesc, vb. IV. Tranz. A considera sau a declara (pe cineva) vinovat; a învinui, a acuza. Învinovățește în gîndul lui pe părinții băiețelului. SP. POPESCU, M. G. 61. Stăpîna mea, mă învinovățești nedrept. NEGRUZZI, S. I 22. Frații mă-nvinovățesc, Prietinii m-au lăsat. CONACHI, P. 60. ◊ Refl. Țipa, se învinovățea, i se mișcau brațele ca niște labe subțiri de lăcustă. DUMITRIU, N. 219.

învinovățí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. învinovățésc, imperf. 3 sg. învinovățeá; conj. prez. 3 să învinovățeáscă

învinovățí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. învinovățésc, imperf. 3 sg. învinovățeá; conj. prez. 3 sg. și pl. învinovățeáscă

ÎNVINOVĂȚÍ vb. v. acuza.

A (se) învinovăți ≠ a (se) justifica

A învinovăți ≠ a dezvinovăți

A ÎNVINOVĂȚÍ ~ésc tranz. v. A ÎNVINUI. /în + vinovat

învinovățì v. a (se) face vinovat.

învinovățésc v. tr. (d. vinovat). Acuz, învinuĭesc.

ÎNVINOVĂȚI vb. a (se) acuza, a (se) învinui, (livr.) a (se) incrimina, (prin Mold.) a (se) bănui, (înv.) a (se) jelui, a (se) prihăni, a (se) vinovăți, a (se) vinui. (Se ~ unul pe celălalt.)